Mereu, avem un gând pe care-l ascultăm, de când ne trezim, până la somn. Chiar și în somn, când visăm, acesta ne însoțește. Cu acest gând vorbitor, care nu tace niciodată și ne ghidează faptele și pasul, ajungem și în lumea de apoi, fiindcă îl socotesc nemuritor – nu înțelege că poate, vreodată, să înceteze.

Pentru fiecare dintre noi, va veni ziua în care vom închide ochii pentru totdeauna și vom ieși de pe scena lumii. Când reflectez la un astfel de moment, gândul cu mine însumi, esența propriului creier, își refuză dispariția și văd, în felul în care mă impulsionează, dovada eternității lui. Fără noi întregi, vocea interioară se va duce, intactă, acolo unde-i va fi locul, în fața lui Dumnezeu sau a oricui va fi autorizat să o ia la întrebări. Am o nedumerire: În tăvălug, vocea aceasta – care și acum îmi dictează rândurile de față – cât va mai lua cu ea din sfera noastră emoțională și câte află, în drumul prin ceruri? Câte limite desființează?

Diogene, ce este frigiderul?

E un aparat al viitorului. Când mă plictisesc, închid ochii și mi se deschide o poartă înspre alte vremuri, poartă pe care nu mă sfiesc să arunc o privire, dintre acelea pline de curiozitate. Și l-am prevăzut pe cel care va păși pe acest drum, pe care ne aflăm noi, peste două milenii. Suferința mea, pentru dependența lui de mecanisme, e vie, încă de pe acum și m-am grăbit să o exprim către tine. Eu, în secolul meu, îl prevăd pe cetățeanul mileniului al XXI-lea, dar el nu va afla nimic despre mine, fiindcă stau pitit în butoiul meu, ferindu-mă de vorbele voastre, ale contemporanilor și să nu mă considerați plin de emfază ori, ceea ce m-ar deranja, deplasat cu mintea, de la normalitate. Stau și-mi notez viziunile din meditație. Pentru voi, concitadinii mei, pregătesc o lucrare despre viețile filosofilor și, fiindcă le-am descifrat cusurul, nu mă voi înscrie în doctrina lor; sunt interesat să dau eu drumul la o școală, pentru eternitate, care să proslăvească austeritatea, ca mijloc înspre sine și înspre fericire.

(Va urma)

Mă apasă tristețea morții lui Liviu, de pe o zi pe alta și pe nesimțite, iar, în acest moment, am lacrimi în ochi și un nod în gât…

Este inimaginabil să dispară de pe pământ surâsul lui blând, să nu-i mai auzi glasul puternic, decât în propria-ți memorie.

În iunie, de ziua lui, cu o voioșie ca niciodată a dat peste mine, care aveam cunoștința posibilității morții lui și pe care am ascuns-o oriunde, în cosmos etc., numai din propriii mei ochi, sunt convins, nu am putut, deși am mascat oricât de mult deznădejdea care mă rodea ca pe os colții unei fiare înfometate. Jucam un rol (al cuiva neauzind vreodată despre suferința și deznodământul unei boli atât de nenorocite), în fața unui bărbat tânăr, aflat cu un picior pe teritoriul celei cu coasa – dar până când să ne temem de ea, că este de genul feminin? Nu i-am mărturisit temeritatea aceasta, fiindcă totdeauna a refuzat să discute despre boală, dar nu să și lupte cu ea, îndurându-i manifestările, ca un domnitor fălos.

Înalt, îmbrăcat într-o bluză roșie, care-i venea bine – ca orice ar fi îmbrăcat -, s-a așezat lângă mine, arătându-mi o piesă de fier pe care o lucrase cu îndemânarea-i arhicunoscută. În ce mi-a mai spus, se ascundeau frământările unui om discret – așa cum era el – și asupra cărora mai avea nevoie de câteva lămuriri pe care se gândise a le primi de la mine, având încredere, poate, în abilitatea mea analitică a orice mi s-ar comunica, despre subiecte mai mult sau mai puțin delicate.

Un motiv al textului de față este și mesajul pe care sora lui i l-a transmis într-o zi, mesaj ca de la soră la frate, pe care l-am citit din întâmplare și care m-a răscolit; atât redau: „fratele meu drag!”. Încurajarea și dragostea ce și el le-a simțit s-au adunat într-un singur cuvânt, care, totuși, mai păstra speranța: „Ok!” (răspunsul lui).