Portretul lui Emil Gayk nu este ieșit din comun, însă impresia incisivă pe care o lasă l-ar include în acea mult trâmbițată categorie de om / pasăre; ascendentul autohton al lui Emil Gayk este Păsări – Lăți – Lungilă, iar cel universal, banala ascuțitoare sau guma de șters, aflată la îndemâna copiilor din clasele primare: „Gayk este singurul civil care poartă pe umărul drept un susținător de armă. El are gâtul totdeauna supt și moralul foarte ridicat. Nu poate fi ostil multă vreme cuiva, dar din privirea-i piezișe, din direcțiunea ce ia uneori nasul său ascuțit, precum și din împrejurarea că este aproape în permanență ciupit de vărsat și cu unghiile netăiate, îți face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli. Ascuțit bine la ambele capete și încovoiat ca un arc, Gayk stă totdeauna puțin aplecat înainte, astfel că poate ușor domina împrejurimile. Ține să fie bine pregătit pentru orice eventualitate, și de aceea doarme numai în frac și mănuși albe, păstrând ascunse sub pernă o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pesmeți și… o mitralieră”.

            Emil Gayk manifestă interes pentru universul minimal, pe care-l poate cuprinde cu privirea. El are pretenție dominatoare față de orice. Nu se angajează în evenimente ample, dar provine dintr-un astfel de univers al etichetei, căruia-i datorează, oriunde ar fi, atitudinea reținută și vestmântul aristocrat. Paradoxal, expectativa evenimentului revelator pentru ceea ce el, Emil Gayk, vrea să pară îi pervertește straiul, căruia nu-i menține strălucirea din cauza insistenței de a se reobișnui cu textila și în ceasurile de somn. Timpul pe care-l trăiește nu-i adecvat încă etalării notei diplomatice de care totuși dispune. Artificiul auctorial deplasează atenția lectorului de la elementele unui cadru veridic, la altul spiritual. Jongleria artistică vine firesc datorită polisemiei expresiei „nota diplomatică”, interpretabilă în plan abstract, ca atitudine, iar în cel real, pe care se mizează în direcția absurdă a textului, ca simplă foaie pe care s-a menționat ceva. Sensurile, în general proprii cetățeanului, sunt deplasate cu facilitate de la acesta, la produsele alimentare, tocmai pentru a determina râsul. Atributul „respectabilă” pentru cantitate e pentru indivizii cu apetit culinar, ei pot vedea astfel o sumă de pesmeți. În ochii lor, nu ar fi un determinant deplasat, ci numai pentru alteritatea comună.

            Emil Gayk, omul pasăre, după cum îl categorisește N. Balotă, reconsideră lumea numai din punctul lui de vedere, fiind gata să ciugulească ideile, diferite de ale lui, care o determină să fie așa cum o percepem noi și care pentru el sunt o sursă inepuizabilă de hrană. El le ciugulește nu pentru a-l transforma, ci pentru a le depozita în structura lui interioară, pentru a fi sigur că nu se va mai lovi de ele în lume. Protagonistul este adeptul unei lumi care trebuie să-i permită bizareria existențială, iar momentul în care va ieși în frac pe stradă va fi primul în era instaurată de el pe planetă.

            Acumulând atâtea puncte de vedere, care totuși nu-l dislocă pe al lui, va exploda la un moment. De aceea, el însuși este curios în ce măsură mediul în care trăiește se dezvoltă în direcții adecvate firii lui expansive.

            Ideea summumului deconspiră instanța auctorială în avans către a prinde nuanțe dintre cele mai subtile despre situația reprezentată, de a completa un tablou exhaustiv de tip absurd. Pentru a se menține în parametrii aceștia, ai unei realități inegale, Emil Gayk trebuie să aibă o condiție fizică mai mult decât atletică sau un echilibru interior ferm, pentru că el nu înoată în apă, ci în direcția unui curent de idei, pentru care a optat: „Timpul și-l petrece înotând continuu 23 de ore, însă numai în direcțiunea nord-sud, de teamă de a nu ieși din neutralitate. În ora liberă ce-i mai rămâne se inspiră de la muze cu bocanci”. Nu-i mai rămâne prea mult timp de reflectat, decât o oră, în care alte idei îi parvin de la niște muze non-lirice. Încă o dată, el refuză implicarea în tumultul mundan. Încăpățânarea de a-și păstra direcția, oricum va fi fiind, e demnă de un ministru de externe. Rezultatul însă ar ilustra limpede unidimensionalitatea minții lui (e potrivit pentru progres, în sensul de a accede în sfera problemelor importante, dar scade în privința soluționării lor – care nu ar însemna decât o perturbare a sectoarelor care le conțin): „A reușit în curând să ne dea o nouă îndrumare în politica noastră externă, emițând cel dintâi și cu multă autoritate părerea că trebuie să luăm pe transilvăneni fără Transilvania; susține însă că trebuie cu orice preț să obținem prin intervenția Vaticanului Năsăudul cu trei kilometri, kilometri situați nu însă împrejur, ci aliniați unul lângă altul, în lungime alături de oraș și cu direcția spre ducatul de Luxemburg, ca semn de admonestare pentru că a permis să i se violeze neutralitatea de armatele germane”. Tot ceea ce se leagă în mod ingenios e desfăcut apoi prin „soluția” adoptabilă.

            Dincolo de îndeletnicirea așa-zis politică, Emil Gayk, atârnând de un vag instinct patern, își înfiază nepoata. Lucrurile care împestrițează intenția lui pozitivă, luate la un loc, vor compromite demersul, care numai înfiere nu înseamnă. În primul rând, pentru a fi tutore, când totuși faptul s-ar fi întâmplat, ar fi trebuit să aibă o vârstă adecvată procesului de adopție, ori el încă era elev. Vârstele celor doi, ale înfietorului și ale adoptivei, se deduc din ocupațiile menționate: „Gayk nu are copii. A adoptat însă pe când era încă elev în gimnaziu pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef”. Nuanțele care ar certifica posibilitatea provin din calitatea celor doi, în planurile școlar și familial, adică Emil Gayk să fi fost repetent, astfel încât, la manifestarea intenției de înfiere, să fi avut vârsta admisă pentru așa ceva, iar nepoata să se fi apucat mai târziu de cusut la gherghef.

            Ne-am aștepta ca preocupări demne de atenție, precum aceea de autodidact, să fie etalate cu seriozitate, dar autorul obișnuiește să adauge eșecul în coada acțiunilor, de orice tip, ale personajelor; oricum, le transferă încercările ample, în vibrații abia perceptibile în planul pretins, dar firești în dimensiunea în care au fost deviate, pentru amuzament sau în virtutea intenției de a promova o nouă scriitură, conformă efervescenței ambientale. 

            Abilitatea fundamentală a lui Urmuz este de a interfera detalii ale diferitelor sectoare, acolo unde polisemia cuvintelor permite intervenția fix a acelui detaliu care schimbă firul narativ, dintr-un plan real, în altul abstract, al conjecturii, sau viceversa. În domeniul artelor plastice, personajele s-ar integra în cubism, pentru că ele sunt concreționate din petice, precum pițigoiul din povestirea lui Mihail Sadoveanu.

            De pildă, vocabula „cultură”, deși exprimă același sens, este utilizată în cel puțin două domenii antagonice, instrucția și agricultura. Urmuz își descalifică eroii cu lejeritate, deplasându-i din lumea unde erau susceptibili de randament ridicat, în alta diferită, a unor capacități energofage, distincte de acelea exercitate anterior și bazate pe reflecție. Astfel, foarte „sârguincioasă, această nepoată a sa ajunge în scurt timp la maturitate și, observând într-una din zile că a reușit să dobândească o cultură generală, a cerut iubitului său unchi să o libereze din pension și să fie acasă la câmp”. În frază, este comprimat un întreg fatum. În substrat, se înregistrează un afront la adresa tradiționaliștilor care apelau la un idilism exagerat în opera lor, în reprezentarea țăranului român.

            Tranziția de la pension la munca de câmp o schimbă pe fată care începe să aspire la deschideri noi. Ea a țâșnit ca dintr-o cutie și, în virtutea avântului dobândit, nu-și regăsește mulțumirea decât într-o escapadă perpetuă, însă unchiul (cu nume de pilot american), cel care i-a facilitat „zborul”, o reprimă în afirmarea în concret a propriei libertăți. Germenii eroilor de tip „transformers”, la modă în cinematografia actuală, se regăsesc în prefacerile atitudinale suportate de către tânără: uneori, ea se comportă ca o ființă neajutorată, alteori pare a simboliza soarta unei patrii limitate în contextul politic european. Eul narativ schimbă macazul textului, când solicită într-un discurs politico – diplomatic drepturi pentru țară, când ironizează superficialitatea juvenilă: „Foarte sârguitoare și conștiincioasă, această nepoată a sa ajunge în scurt timp la maturitate și, observând într-una din zile că a reușit să dobândească o cultură generală, a cerut iubitului său unchi să o libereze din pension și să fie acasă la câmp… Încurajată că a fost atât de ușor satisfăcută, ea nu pregetă mai târziu să ceară să i se garanteze și accesul la mare. Gayk atunci, drept orice răspuns, sări brusc asupra ei și o ciuguli de nenumărate ori; ceea ce-dânsa găsind că i s-a făcut contra oricărui uz internațional și fără nici un aviz prealabil, se consideră în stare de război, război care îi ținură angajați mai mult ca trei ani de zile și pe un front de aproape de șapte sute de kilometri”.