PENTRU PRIMA DATĂ LA OLĂNEȘTI (ANII OPTZECI) – Partea a II-a

Eram în autobuz, în picioare. Din cauza aglomerației, eram împrăștiați – nu știam unii de alții, eu pe la mijloc, iar mama și sora – pe unde te miri. Urmăream atent bara de susținere, să prind ocazia să mă agăț cu mâna. Încercam să-mi mențin echilibrul, dar era greu numai așa, cum apucasem eu – lângă spătarul unui scaun, pândind reacția autobuzului, astfel încât, la vreun stop sau frână bruscă, să nu cad, din inerție. Fiind înghesuială mare, de căzut, nu aveam cum, dar să mă și trezesc în brațele celor de pe lângă mine sau ei peste mine, nu-mi convenea. Acestea erau gândurile mele și drumul părea infinit de lung.

(Va urma)

Pentru prima dată la Olănești (Anii optzeci)

În vacanțele pe care le petreceam la sat, cele de iarnă erau propice dialogului mai larg, purtat cu bunicii, despre vremurile copilăriei lor. Eram curios despre înfățișările înaintașilor mei direcți. Când am întrebat cum arăta străbunica paternă, bunicul mi-a oferit un exemplu, în timp ce a întors capul de la fereastra dând în curtea înzăpezită: „Marioara îi seamănă. Are pistrui la fel ca ea”. Comparația mi-a dat câțiva fiori, m-am simțit descoperit, fiindcă încercam să ascund, față de oricine, faptul că și eu aveam. Evitam subiectul. Socoteam că pistruii mă urâțesc și eram complexat. Am cumpărat o cremă (al cărei miros încă mi-l amintesc. Am dat cinci lei pe tubușorul roșu care o conținea) și mă ungeam zilnic pe față. Mă uitam în oglindă, cu veioza îndreptată spre nas, și mi-i număram. Nu am crezut că o banală cremă, cumpărată fără prescripție de la cineva expert în materie, nici măcar părinților nu le-am spus, fiindu-mi rușine, ar avea vreun efect, dar încă înainte de a se epuiza tubul, pistruii mi-au dispărut complet. În contextul frământărilor mele de copil, dialogul m-a ajutat. Bunicul nu considera pistruii vreun defect, ba, dimpotrivă, o înnobilare a pielii etc.

Soră a tatei, cu păr buclat și aproape șaten, mătușa Marioara avea un dar – să laude tot ce trăia. Dacă pășea o treaptă, aceea nu era de beton, ci poleită cu aur ș.a.m.d. Datorită ritmului calm în care ne vorbea, exagerările aveau timp să ia locul realului.

Astfel, în mediul cenușiu al anilor optzeci, am aflat, de la moșica (mătușa Mărioara), despre un loc paradisiac, peste care, mai alaltăieri, au zburat zeii suflând în cimpoaie și peste ale cărui dealuri, astăzi, păstorește nu știu care domn, acela care le găzduiește pe ea și pe Victorița Jujea, însoțite de copii, în fiecare vară.

Am insistat, pe lângă mama, să mergem la Olănești, neapărat în compania mătușii, a cărei prezență ar fi asigurat acuratețea raiului de acolo, fără niciun fel de pierdere a vreunei note luminoase. Denumirea completă „Băile Olănești” îmi inspira imaginea unor oameni fericiți, care, în bătaia soarelui, se scaldă întruna. Susurul izvoarelor nesecate împle văzduhul…

(Va urma)