În seară,
aștept scrisoarea,
pe care zeul o urnește
din nori,
spre mine, poate chiar acum.
Un stindard e speranța,
de-a aștepta, sub ceruri,
un semn de vară...
Sub așternut,
mă încrunt la ideea
de-a nu putea să urc,
așa cum sunt acum,
amploare de visuri,
la templul zeului Ra.
Efigia-i tutelară e înecată în fum,
de la cădelnițe.
Mi se strecoară,
pe sub ușă,
oare de cine? -de către poștaș!,
un plic timbrat...
Îl iau degrabă-n mână,
aprind subit un bec.
Din emoția mișcării,
un nume îmi răsare: „...” -
e cel mai așteptat.
De azi, mă simt mai bine.
Speranța a înviat!
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”