Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu
Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.
Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și reprezintă, în viziunea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești”.
Anticipat de nuvelele „Zestrea” și „Rușinea”, romanul reflectă viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente clare de modernitate.
În primul rând, caracterul realist se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului tradițional Pripas de la începutul secolului al XX-lea. Autorul evidențiază relațiile sociale, ierarhizate în funcție de avere, satul fiind împărțit între „bogotani” și „sărăntoci”. De asemenea, sunt aduse în prim-plan relațiile specifice familiei tradiționale, patriarhale, în care bărbatul ocupă o poziție centrală. Relațiile culturale pun în evidență cele două planuri ale discursului epic, cel al intelectualității, reprezentat de preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, și cel al țărănimii. Un loc aparte, în paginile romanului, îl ocupă tradițiile și obiceiurile legate de aspectele importante din viața omului: naștere, botez, nuntă, înmormântare, hora duminicală etc. Liviu Rebreanu renunță la imaginea idealizată a satului și a țăranului așa cum apare în literatura sămănătoristă.
În al doilea rând, „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Protagonistul întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. La fel ca orice țăran, Ion își dorește avere și o femeie pe care să o iubească. Tipologia protagonistului este sugerată prin onomastică, numele său citit în oglindă însemnând „noi”. Ceea ce îl face unic este atât dragostea bolnăvicioasă pentru pământ, cât și mijloacele la care recurge pentru a-l obține. Tot în sfera tipologicului se înscriu și celelalte personaje ale romanului. Ana este fata urâtă, dar bogată, Florica e fata frumoasă, dar săracă, Vasile Baciu este țăranul înstărit, Belciug este preotul pragmatic, Titu Herdelea, intelectualul ambițios.
În altă ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială, reprezentată de problematica pământului în satul Pripas. Această macrotemă este dublată de cea a destinului.
O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerată cea a horei duminicale, surprinsă în expozițiunea textului narativ. Pasiunea cu care tinerii învârt Someșana reflectă viziunea optimistă asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul pe care și-l va alege tânărul, căsătoria cu fata „bogotanului” Vasile Baciu. În satul Pripas, ierarhizarea socială se face în funcție de avere, astfel încât primarul îi are adunați în jurul lui, pe bătrânii bogați, în vreme ce Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, „trage cu urechea ca un câine la ușa bucătăriei, sfiindu-se să intre în vorba cu cei bogați”. De asemenea, este evidențiată relația dintre țărani și intelectualii satului. Faptul că hora se oprește când în evenimentul duminical își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea pune în relief respectul de care se bucură intelectualii în cadrul colectivității rurale.
A doua secvență narativă este reprezentată de nunta lui Ion cu Ana. Mai întâi, evenimentul este redat în maniera nunților țărănești: ospățul durează trei zile, sunt prezenți tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale, starostele care vorbește în versuri, jocul miresei de la miezul nopții etc. mai apoi, evenimentul este filtrat prin conștiința celor doi miri. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber pentru a reda gândurile. Ion conștientizează pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „nu-și dădea seama cum a strâns el în brațe și a sărutat pe fata asta urâtă”.
Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. În concepția lui Rebreanu, romanul este perceput ca „un corp sferoid”. Această idee este susținută prin relația dintre incipit și final. Caracterul circular al romanului este conferit de imaginea drumului care intră și iese din pripas. Acest drum are valoarea unui liant între „realitatea reală” și realitatea ficțională.
Această idee a circularității se reflectă și la nivelul conflictelor. Conflictul central este unul exterior și constă în lupta pentru avere, pentru obținerea unui statut social: conflictul dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și Simion Lungu, dintre Ion și George Bulbuc. Tot Ion se face răspunzător de tensiunea dintre preotul Belciug și familia Herdelea. Discursul narativ conturează și un conflict național între românii din Transilvania și autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Modernitatea romanului constă și în surprinderea unor conflicte interioare, redate prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.
Titlul este format din numele protagonistului, devenit personaj eponim.
Construcția romanului confirmă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic este împărțit în două mari părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Romanul are 13 capitole. Romancierul recurge la contrapunct.
În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a acestui autor.