Zilele trecute, pe o vreme de rai, ca toate ale acestei toamne, am mers la hypermarketul din apropiere. Am comandat două amandine și o indiană.

-Vi le las deschise, mi-a spus tânăra de la casă, referindu-se la cutiile de plastic (acele cutii transparente, de unică folosință în care se pun, de regulă, prăjiturile), fiindcă sunt scunde și capacul turtește vârfurile prăjiturilor.

-Cel care vă aduce prăjiturile nu vă poate recomanda sau furniza chiar el niște recipiente adecvate?

Nici eu nu știu de ce am abordat un asemenea subiect…

Acasă, încântat de soarele cald, după ce am plasat cele două cutiuțe pe pervazul ferestrei, m-am trântit pe scaunul de fier din curte. Tot navigând cu toate pânzele sus! pe net, am auzit foșnituri intense în spatele meu. Mă întrebam: Oare ce o fi?, dar nu am catadicsit să văd ce se întâmplă. Îmi spuneam că o fi vreo suflare de vânt, dar stai! nu e nicio adiere, darmite mai mult. Datorită revelației meteo, m-am întors și am zărit pisicul negru zgâriind, ca pe un ecran, crema amandinelor.

La concursuri, caii mai doboară câte o bârnă din obstacole, dar, sub ochii mei, saltul a fost perfect executat de către felina la care am strigat: hâst!

Am intrat în casă nedumerit: cum voi retușa prăjiturile, astfel încât să îndepărtez partea atinsă de pisic?

(Va urma)