Răstignit pe litere,
Zeus își spunea în barbă
vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place,
altuia nu-i face!” și ofta,
gândindu-se la Prometeu,
titanul milos,
care dăruise oamenilor
o copie a fulgerului din cer,
focul pizmaș, talpă a iadului...
De la acea poruncă nedreaptă
(ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă
și să îndure în ficat lovitura de oțel,
a pliscului vulturului întunecat),
a început puterea lui Zeus să scadă -
ajunsese el,
cel mai de temut dintre olimpieni,
slab (ca fata de împărat,
blestemată să fie bătrână mereu);
jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu,
care, din umbră, îl lăsase
să conducă pământul,
huma albastră din univers,
dar numai până la prima eroare
de viziune,
această decizie de înfumurat,
orbit de propria-i glorie.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”