Datorită vremii senine, am putut prelungi obiceiurile mele de astă-vară. Am avut, până astăzi, sentimentul că sunt ancorat într-o vară continuă. Am fost „pradă” unei stări de vacanță.

Duminica trecută, am trăit prima impresie despre schimbarea de anotimp, fiindcă m-am trezit cu o ușoară durere de gât, semn că nu mai trebuie să ies în curte, să-mi usuc părul, după duș. Am suspendat rutina, am închis-o, ca pe obiect, în raftul memoriei și am luat un paracetamol – a fost suficient să înghit unul și să mă refac.

Soarele, deși mai palid, totuși m-a încurajat să zăbovesc în curte și să urmăresc spectacolul pisicilor albe, care patrulează întruna, aduse parcă de un OZN, fiindcă nu-mi pot explica de unde vin și unde se duc, însă, cum îmi simt prezența, apar de peste tot.

Seara, am auzit un zgomot, în dreptul smochinilor.

(Va urma)

Pe caniculă, paginile m-au răcorit și m-au indus unui timp trecut, al cărui tempo era confortabil sufletului. Eu, cel din secolul al XXI-lea, am fost un tovarăș bun de călătorie lui Calistrat Hogaș, în plan fictiv. El însuși nu ar fi bănuit ca propria-i operă să ajungă pe masa mea de la țară și oamenii pe care i-a întâlnit, precum cei doi somnoroși din cerdac, pe care i-a întrebat despre traseu (dacă este bun drumul pe care a apucat-o), să fie acoperiți de nisipul din curtea mea și întinați de stropii roșii ai unui fruct estival, tăiat aproape de cartea deschisă la pagina la care am rămas de lecturat.

Dedublați în personaje, oamenii vii de atunci stau, de peste un secol, pitiți între litere și ascultă iureșul contemporan. De aceea, am avut grijă să-i închid între coperți, ca pe titani și să nu le aud gura decât la vreun eveniment de audiență, precum tastarea unei stări, aici, pe blog.