De câte ori ies în curte, 
mă împiedic de pisoiul micuț - 
aș vrea să-l numesc!
Zărind ușa deschisă, 
vine la mine 
și-mi așteaptă mângâierea 
pe capu-i alb, pătat cu negru. 

Dacă îi dau sau nu mâncare,
el umblă după mine, 
ca o părere albă, 
ascunsă în mieunaturi, 
deloc supărătoare.

Tolănit în scaun, 
uitându-mă în gânduri
despre univers, 
îl ignor, pe înserate,
deși el sare pe trunchiul de cais,
în acrobații de tigru mic. 
Să-l vezi alunecând pe coajă,
nu-l crezi în stare 
să prindă creanga de mai sus,
răsfrântă pe coama de țiglă
a gardului, 
dar pisoiul are ușurință în salt
și nu-și pierde cumpătul,
când răsună vreun lătrat apropiat. 

(Va urma)