Am recitit Pe drumuri de munte, în anul 2001 (la șaptesprezece ani distanță față de prima lectură), în urma unei „misiuni” culturale, pe care am avut-o la Câmpina, oraș care se transformă, vara, în rai, datorită climei (răcoare în luna iulie, atât de răcoare, încât, dimineața, oamenii își pun flanel). Întreaga țară se topește, numai la Câmpina, se înregistrează temperaturi de Eden.

Fiind în tren, pe drumul de fier, înspre paradisul climateric, l-am auzit pe amicul meu, Ioan Anastasia: „Mai aveți la mânăstire potcapul părintelui Ghermănuță?”. Întrebarea era adresată unui călugăr vocal și atât de mare, încât eu nu aș fi intrat în vorbă niciodată cu el, de teamă. Glumesc.

Călugărul, la vreo patruzeci și cinci de ani, s-a oprit din conversația telefonică, purtată cu un „frate” de la Timișoara, căruia îi promisese că va participa la masă etc. Pe atunci, telefonul mobil era o raritate și de dimensiunea unei cărămizi. Călugărul, la fel ca toți fericiții posesori ai unui astfel de aparat, îl ținea la brâu – o bucată de stambă aurie, care-i strângea dulama.

(Va urma)

Note:

În general, bărbații își agățau „cărămida” (tel. mobil) de cureaua de la pantaloni, deasupra buzunarului drept, ca pe o bubă coaptă, însă erau foarte mândri, abia așteptau să fie sunați. Stăteau în loc, vorbeau tare, ca într-o arenă, pentru a-i auzi și a se minuna lumea de ei, stăpânii tehnologiei de ultimă oră. Se manifestau ca niște staruri rock. Dacă aplauzele întârziau, erau în stare să discute în centrul orașului, pe Unirii, vreme de o oră.

(Va urma)