A lua invitația dintr-o carte și a o plasa în buzunarul hainei – este prima mea grijă, fapt pe care-l și declar în cancelarie…

Unul dintre colegi îmi răspunde, cu accent pe șagă, nu pe emfază: Eu nu am nevoie. Voi fi recunoscut de către apropiați.

-Tocmai atunci nu te vor recunoaște. Am văzut o secvență, într-un film: protagonistul, interpret de pop, a prestabilit, împreună cu prietenii săi, finalul concertului: se va arunca de pe scenă, în brațele lor întinse. Când a terminat de cântat, a pus microfonul în suport și a plonjat, după planificare, într-un gest de ilustrare materială a băii de mulțime. Planificarea însăși plecase. Pe când eroul nostru plutea în aer, prietenii i-au întors spatele, îndreptându-se către ieșire. Aterizarea a fost pe pământ. Nici hainele de prestație, care-i rămăseseră singurele apropiate, nu au avut timp să i se deschidă și să-i atenueze căderea în gol…

*Invitația era la o manifestare a instituției noastre.

(Va urma)