În clasa a X-a, conform obiceiului, de a împărți vremea între lectură și învățat, am încercat să citesc Ion de Liviu Rebreanu. Studiam romanul la clasă.

Înainte de roman, citisem volumul Nuvele de același autor și eram atras de un astfel de stil, ca fluturele, de lumină.

Făcusem greșeala de a fi văzut filmul la televizor și, fără să vreau, comparam, între ele, cele două realizări artistice. Filmul, care este sub valoarea cărții, mă surprinsese neplăcut, din cauza muzicii, deloc în acord cu acțiunea, o muzică înspăimântătoare (cu prea multe accente tragice). Așa era moda în filmul românesc, poate și astăzi: nu se înțelege ce spun actorii, fie vorbesc prea încet, fie, prea repede, în schimb, muzica e tragică și te scoate din țâțâni, se vrea prevestitoare pentru ce va veni asupra protagonistului.

Cumpărasem o veioză, la doisprezece lei, cu bec obișnuit, dar cu un mecanism de prindere interesant – veioza se putea agăța, ușor, de marginea patului sau de masa de studiu. Mai mult de dragul de a citi la veioză, decât atras de narația propriu-zisă, am „trecut” prin roman, fără a avea parte de vreo bucurie anume și nu mă așteptam.

(Va urma)