Drama postbelică: „Iona” de Marin Sorescu

            Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI STUDIAT ÎNTR-UN CURENT CULTURAL / LITERAR/ ÎNTR-O PERIOADĂ SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, caracterul neomodernist al piesei se evidențiază prin trimiterile intertextuale pe care le conține discursul dramatic. De exemplu, moara de vânt părăsită, pe care Iona o descoperă în burta Peștelui II, amintește de personajul Don Quijote al lui Cervantes, cel care se luptă cu morile de vânt, la fel cum cei doi pescari care duc câte o bârnă în spate reprezintă o sugestie a mitului lui Sisif. 

PREZENTAREA A DOUĂ SECVENȚE / EPISOADE DRMATICE RELEVANTE PENTRU TEMA TEXTULUI STUDIAT

            Incipitul îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

            Cel de-al doilea tablou îl surprinde pe Iona captiv în burta Peștelui I, spațiu în care descoperă întunericul drept singura realitate perceptibilă. De fapt, personajul caută să se salveze de starea de solitudine prin logos, exprimându-și dorința de a fi liber: „Fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”. Cuțitul pe care-l găsește în burta peștelui simbolizează iluzia ființei că se poate libera. De aceea, Iona va spinteca burta Peștelui I care, între timp, a fost înghițit de Peștele II. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            Modernitatea operei lui Marin Sorescu se relevă și la nivel structural și compozițional. Subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Deși își subintitulează piesa „tragedie în patru tablouri”, textul sorescian nu păstrează aproape nimic din trăsăturile acestei specii, autorul recurgând la un amestec de categorii estetice, combinând elementele de dramă cu cele ale comediei și ale teatrului absurd. De asemenea, dramaturgul renunță la acte și scene, rolul didascaliilor fiind minimalizat.

            În concluzie, opera literară „Iona” de Marin Sorescu rămâne, în istoria literaturii, un punct de reper pentru formele de manifestare ale dramaturgiei din perioada postbelică.