Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 

(Va urma)