Ascultându-l pe Petre Țuțea, eu însumi eram indignat, fiindcă doar ce revenisem din armată și mă consideram, fără tam-tam, un erou. Participasem la schimbarea destinului țării, generația mea, a celor născuți în anii șaptezeci, s-a sacrificat, în numele poporului autentic și al libertății. De noi, cei din generațiile vechi uitaseră total, ori ei, în sfârșit, puteau vorbi liber, datorită sacrificiului nostru, al tinerilor de la Timișoara, apoi, al celor din toată țara.

Este greu să revii în istorie și să judeci, dar, totuși, în afară de a fi suferit în închisori, puteam și noi întreba: Voi nu ați mai putut face nimic altceva? Doar să îndurați și să vă lăsați călcați în picioare? Așa li s-a întâmplat multor tineri, la începutul Revoluției, în 1990, dar nu le-a păsat, au continuat lupta și au dus „evenimentul” (cum l-au catalogat unii, plini de invidie) la desăvârșire.

P.S.

În afara unui student frustrat, la televizor, în acei ani, nu a apărut niciunul dintre tineri. S-au făcut fel și fel de reportaje, fără ei. În platourile televiziunii naționale, alții au devenit eroi, nu tinerii cărora le-au vâjâit gloanțele pe la ureche etc. Gândiți-vă ce prim-ministru am avut, ce miniștri! Vai de lume! Niciun tânăr, doar maturi, care făceau pe deștepții. De unde veneau aceștia? De unde vin și cei de astăzi, care nu au fost opriți de alineatul opt al Proclamației de la Timișoara.

România a avut mereu vocație pentru democrație, deși, după 1990, au fost voci, frecvent citate, care au estompat acest adevăr. Fiindcă una dintre aceste voci a fost a lui Petre Țuțea, aproape întreaga presă, vreme de treizeci de ani, a marșat pe ideea, total indignabilă, că, dimpotrivă, nu suntem buni pentru una, pentru alta. Probabil, ei, cei care scriau aceasta, nu făceau față și își recunoșteau inapetența pentru valorile democratice, prin trimiteri ignobile, la întregul popor.

Petre Țuțea trebuia să vorbească numai din punctul lui de vedere, era îndreptățit, dar „s-a aruncat”, vehement, în general. I-a fost mai ușor să-și exprime viziunea personală, prin nesocotirea unor dovezi, precum starea strălucitoare a României, la care el însuși a fost părtaș, din perioada monarhică (interbelică).

Petre Țuțea, care a suferit în închisorile comuniste, vreme îndelungată (și, evident, pe nedrept), avea ceva cu Ion Iliescu*, pe care spera să nu-l mai revadă, vreodată, la conducere etc.

Una dintre butadele lui Petre Țuțea a fost aceasta: „am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”, idioți, pentru că l-au votat pe Ion Iliescu (în 1990), dar el pierdea din vedere, ca mulți alții, că „Patria nu este tagma jefuitorilor” (Tudor Vladimirescu). Patriei / poporului i-au aparținut și Eminescu, Brâncuși, Mihai Viteazul ș.a.

Vocație pentru democrație nu au avut, de exemplu, grecii moderni, care și-au dorit comunism, însă li s-a impus democrația, de către americani. În 1947, noi încă speram la o continuare a regimului monarhic, sperând să fim ajutați, în special, de către USA.

(Va urma)

*Nu știu câți dintre noi l-au votat pe Ion Iliescu în 1990 și mai târziu, dar eu, unul, nu l-am votat niciodată. Opțiunea mea, pentru alegerile prezidențiale din 1990, a fost Ion Rațiu.