Problema vocii lui Dumnezeu a fost pusă 
în dezbatere, pe tapet, la Banchetul lui Agaton,
de către Socrate, sosit mai târziu, 
în urma lui Aristodem, 
fiindcă așa a voit, să fi el,
înțeleptul oral, 
cel mult așteptat de către bărbații din adunare. 
Motivul inventat, față de Aristodem, 
de a nu-l însoți,
a fost să-și lege șireturile sandalelor, 
în timp mai îndelungat... 

Socrate ieșise din baia publică,
preocupat să-și onoreze invitația
(la banchetul lui Agaton, 
care luase un premiu pentru înțelepciune),
dar încă nu meditase suficient 
asupra atâtor probleme
și trăgea de timp, 
să fie mai mult cu propriile-i gânduri,
precum îi era obiceiul,
decât cu orice tovarăș de vorbă. 
Indiferent de adâncimea gândirii, 
impresia pe care Socrate o lăsa celor de față
era că totul la el se reduce la cuvânt, 
că este alcătuit, 
din cap până-n picioare, 
din vocabule și sens. 

Nu! Senzația de foame sau de frig nu-l poate călători
pe Socrate - se spunea, pe străzile Atenei. 
El are strălucirea mării în soare, 
umerii lui duc pe mai departe corăbiile noastre, 
ale lumii posace...
Și oamenii se lăsau în voia vorbii lui, 
a celui mai înțelept din urbe. 

(Va urma) 

Într-o groapă de gunoi, 
din grădină, 
am întrezărit o ureche mare, 
de metal,
pe care am ridicat-o 
și am dus-o bunicului, 
spre examinare. 

Era un gramofon. 

Bunicul a învârtit la manivelă,
după ce instalase placa,
pe suport.

Atât de curios eram
să aud sunetul, 
încât urechile îmi crescuseră 
mai mari decât pâlnia de la aparat,
eram mai încântat decât omul 
care l-a inventat. 

Regret că nu am păstrat obiectul.
Eram prea mic, 
pentru a-i înțelege raritatea. 

Mâinile bunicului au putrezit,
gramofonul s-a degradat
în cine știe ce maldăr, 
dar amintirea faptului a rămas
pe foaie, aici, 
pentru orice tânăr meloman...