Ion Șerban Drincea, un caracter hotărât, și-a decis ceasul propriei nașteri: „Nu am vrut să mă nasc / în ziua echinocțiului / nu am vrut / uite așa (…) // am dat cu capul / în poarta vieții / mama s-a speriat / și a deschis-o” (Salutare echinox). Ulterior unei așa intrări valvârtej în lume, eul liric devine precaut și își explică atitudinea (de a fi preferat ziua sa de nașterea altora anterioare), prin inserarea unor detalii pe care le-ar fi luat în calcul: „M-am născut într-o luni / din secolul trecut / când soarele se pregătea / să mai coboare o treaptă / lăsând nopții ușa deschisă / să împartă cerul în două / cu ziua următoare” (Înainte de echinox). Destul de repede, își dă seama despre starea lumii în care a ajuns: „S-a dus dracului / iubirea de oameni / (…) / frații nu se mai recunosc / în poze / părinții se retrag în gânduri / pentru iubirea eternă” (Iubiri deghizate).

În viață, importante sunt reperele. Astfel, în copilărie, când inocența specifică vârstei favorizează identificarea totală cu mediul, a fost impresionat de fântâna, supranumită, de către săteni, a „lui Crăciun”. Când revine în comunitate, la maturitate, Ion Șerban Drincea se împiedică de un ciot de lemn, putrezit în ape. Atât a mai rămas din fastuoasa cumpănă de altădată: „La marginea drumului / ce duce la Capu-Apei / unde îmi spălam copilăria / cu ochi de pești / doar un ciot de lemn / plânge în putregai” (Fântâna lui Crăciun). Armonia din natură este asigurată de corespondența dintre elemente. Când unul dintre ele nu mai este viu, ansamblul se prăbușește cu totul. Seceta este motivul pentru care fântâna nu mai există: „Cumpăna de la fântâna copilăriei / a rămas doar cu brațele / întinse / de disperare / uimită / că au orbit izvoarele” (Au orbit izvoarele). Imaginea fântânii este fundamentală pentru poet. Precum în Moromeții, salcâmul este un simbol al bogăției și trăiniciei, iar doborârea acestuia, un semn al ruinării și al șirului de nenorociri, abătute asupra familiei Moromete, la fel, fântâna, în lirica semnată de Ion Șerban Drincea: pe când avea apă, copiii se jucau în jurul ei, ca lângă un templu; când a secat, acei copii deveniseră maturi și au părăsit satul („unii au plecat din sat / alții s-au mutat în satul crucilor / fântâna învălită / a rămas acolo / fără cântecul celor șase izvoare”, Fântâna învălită).  Cerul sub care își trăiește copilăria se sprijină pe coroana salcâmului. Nu există nicio teamă pentru dispariția acestui copac nobil: „Salcâmul tăiat / nu a murit / s-a retras în rădăcini / (…) / soarele a coborât / peste supărarea lui / și l-a chemat în lumină” (A înflorit salcâmul iar). Postava „primei scăldături” (Așteptare) este alt reper important, un semnificant pentru botezul intrării în lume; încă de la prima scăldare, „am țipat la cer / să-mi lase drumurile libere / spre stele”.

Titlul cărții, Umbra pașilor (Editura BRUMAR, Timișoara, 2019), deconspiră maniera autorului, de a apropia imaterialul de concretețe. Poarta permite comunicarea între oameni și, mai ales, între universuri. Poetul îi descoperă o valență inedită, porțiune de traversare a evurilor: „am sosit la poarta / ultimului sfert de secol / din viața mea” (Am sosit). Nostalgia după tinerețe este atenuată de mândria de a fi ajuns la șaptezeci și cinci de ani, vârstă consemnată prin „crestături / adâncite / în lemnul” porții. Sentimentul împlinirii misiei pe pământ îi conferă dreptul de a înfrunta bărbătește, cu mult calm, ceea ce „se află dincolo de poartă”.

Scris alert, în tempo actual, volumul Umbra pașilor „articulează persuasiv o aventură înspre și dinspre sine, o inițiere într-ale umanului, fragilului și vulnerabilului, o oglindă a celuilalt ca avatar al miraculosului, însă și al superfluului, un zbor, un puls, o planare – toate într-un registru al firescului și al plasticității șarmant – sățioase” (Ioana Cistelecan, semnatara prefeței Stații ale echinocțiului).