În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, despre care nu-și dă seama dacă este sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

            Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei injustiții. Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.

De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor (rămânând acolo, precum, mai târziu, în Franța), pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor (al gondolierilor) cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora^[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!

---

1. Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)

Când ținta nu există, fiind numai o fata morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de prototipul femeii perfecte, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte. Rutina îi este perturbată de apariția unei asemenea trăiri, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:

„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!

Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”

(Ea e departe)

            Numai simpla constatare a veracității (tânăra trăiește în altă parte) devine semn al dezastrului. Psihoza despărțirii anulează chiar posibilitatea reîntâlnirii accidentale; extrem de sensibilizat de către eveniment (separația), poetul se teme de orice, precum de soarta cinică – femeia să-l caute și el să nu mai trăiască:

„Căci poate mâine de va veni,
Afla-va ‘n locu-mi o piatră rece!
Nu voi a mai fi!”.

În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare:

„Dar sunteți triste, voi suvenire,
Ce pe la ochiu-mi umblați mereu,
Căci regretați acea fericire
Sufletul meu!”   

            Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ (atunci când va fi să-i sune ceasul, mai devreme sau mai târziu, dar el este prudent și se exprimă despre sine, pentru a lăsa o urmă importantă a propriei personalități), ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple, care încântă omul încă din preistorie:

„Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;
Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,
Venind să se reflecte în micul râușor;”

(Prin selbea-ntunecoasă)

Laba de leu a marelui poet în devenire stăpânește spațiul celest, ni-l apropie, în mod nebănuit de mult, iar firescul faptului artistic surprinde și trebuie să fi fost insolit cititorilor vremii lui Macedonski. Nouă înșine, celor de astăzi, dominați de problematica omului de geniu, reliefată genial de Eminescu în Luceafărul, ne stă pe buze să afirmăm: Wow! Ce aproape este cerul (nici măcar nu am observat până acum), întindem mâna și-l atingem:

„Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândește tăcere și mister”. 

            Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, este rotund, cu aplecări înspre o temă interesantă, aceea a rolului literaturii de a salva, de la completa dispariție, palpitația interioară, dar și înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea, călătoria și moartea.   

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Se simte înclinația poetului pentru utilizarea simbolurilor (fapt pe care îl produce), datorită platformei teoretice a noului curent literar, elaborate de către Jean Moréas, în anul 1886. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri din sfera extincției: primul prevestește, al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada:   

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”

În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiul extraterestru, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții)  

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Se simte înclinația poetului pentru utilizarea simbolurilor (fapt pe care îl produce), datorită platformei teoretice a noului curent literar, elaborate de către Jean Moréas, în anul 1886.     

Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe defecțiunea).

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un nene pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența. Cei doi își duc durerea, mai departe: nu au zis absolut nimic. Au demnitate.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios mătăhălos. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

(Va urma)

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un bătrân pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios gras. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

(Va urma)

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

(Va urma)

Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei toți nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe).

(Va urma)

Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei 



Castanii-s viguroși...
Un templu de minune
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și, în curând, pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de soare,
întinsă printre pomi,
în ramuri, stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele 
s-au pitit, din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse. 
În crengi, vremea veștejind
se aude răgușit.



În primăvară 

Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 



Primăvara. Pastel sofisticat

Prin pomii care încă nu au înverzit, 
ținuți de frig în starea aceasta tristă,
o pasăre își face veacul,
trudind și ea la templul zilei,
cu o bătaie, în plus, de aripi. 
Cuiele pătrund mai adânc în uluci. 
Ajunge în tesla gureșă, 
mânuită de gospodari, 
vibrația de la zborul 
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire,
încercând să o apropii astfel de pământul încă 
rece în februarie. 
O, văpăile din adânc - cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț, 
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită, 
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava, urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada. 

În lumea de apoi, 
cum va trece vremea?
Spre altă moarte, 
nu are cum să ne împingă 
(am scăpat de-o grijă!),
nici spre altă vârstă 
(aceasta ar fi a doua grijă!). 
Ar trebui să ne mulțumim 
cu etatea în care am apucat eternitatea? 
Vreun beteșug, 
aduse de bătrânețe, 
ne va mai chinui? 

Voi avea ocazia să merg 
pe sub pomul din Biblie. 
Îl voi privi altfel decât Adam,
cu aducerea-aminte a celor pătimite
pe glie. 

Cât voi contempla 
pomii și verdeața,
în grădina raiului!
Floarea din ram,
răsfrântă în mine, 
va deveni eu 
și voi trăi, 
pentru prima dată, 
senzația vegetalului.

Mă voi comporta ca paharul, 
pentru care ultima picătură 
contează:
voi sta într-un picior 
și mă voi revărsa
în fericire!

Au prins glas păsările...
Unele fluieră, 
dând adâncime văzduhului,
altele se cufundă în cuib. 
Mintea mea urcă 
pe scara sunetelor, 
tinzând să vorbească în fața Demiurgului: 
-Pentru o clipă, 
îmi împrumuți posibilitatea 
de a zbura?
-V-am dat avionul...
-Ador plăcerea individuală a plutirii,
din creangă în cer
sau pe umărul fetelor, 
să le aud murmurându-mi;
pe urmă, pot redeveni om
și să le privesc altfel, 
cu mesajul șoaptelor în tolbă. 
-Ai gângurit în pruncie
și ai încercat prea mult
să dai în picioare. M-am luat 
după aparențe și te-am făcut om mare. 
De ce să te abat?
-Am o tristețe atât de grea în oase, 
încât abia mă târăsc pe drum. 
Vreau să mă reduci într-o pasăre
sau într-un dumicat, dacă se poate -
nu aș mai gâfâi sub poveri. 
Și în mâna unei țărănci, de-aș fi colț de pâine, 
întins în tigaie, 
m-aș bucura de îmbibarea în ulei. 
-L-am mai avut pe Hyperion în față.
El pretindea mai mult... 
-L-ai ferit de-o mare dezamăgire, 
pe când pe mine mă abandonezi, 
ca să mă chinuiesc. 
Eu am trăit ce Hyperion 
a intenționat să aibă. 

Cum e întins în iarbă, 
furtunul pare ochilor mei 
tăiat de-o floare. 
Mă trezesc, încet, la realitate.

Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
Pentru ce vă munciți 
să treceți vămile, înspre Olimp? 

Una dintre voi, 
vestalelor în răzvrătire,
ca apele ieșite din matcă, 
a luat cu sine o floare de liliac mov,
sub vestmânt, la piept. 
În vorbă cu tatăl vostru, 
leneș răsfrânt în jilț, 
el a mirosit. 
-Apropie-te! Zeus a zis.
Ce este parfumul acesta?
-De la floarea de liliac! 
-Și voi, 
de la tăria miresmei, 
ați greșit căile de zbor 
și înspre mine, bosumflate, 
ați pornit?  Mai mult de atât,
vă aud fredonând cântece de copii.
-Iertare, tată! ați îngăimat
și v-ați întors în poiană. 
Din pagină, 
gura poetului vă implora: 
„Veniți, privighetoarea cântă 
și liliacul e înflorit!”.
E! ca din boxă versul
(trecut sub tăcere, odinioară)
vă părea a răsuna.

Dacă nu aflați pe nimeni în lume
cu inima deschisă,
deși întâlnirea fastă cu voi -
de când o aștept! - 
mirați-vă de roze,
al căror parfum ca stâlp 
susține veșnicia, 
abia întrezărită de fiecare om. 

Probabil că în inimi,
se vor fi produs furtuni,
care au spulberat bucuria 
și bunătatea din ființa îmbătrânită,
sub talpa vremii, 
dar uitați-vă în jur: 
pământul a zămislit vestitul liliac, 
iar în azur se aude 
al privighetorii glas.
Nu e aceasta o minune? 
Ce mai așteptați? 
Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei 
(gătite elegant)?
Vă dirijez eu corul, 
veniți degrab'!
Culoarea este punctul de sprijin,
cerut de Galilei, 
ca să răstoarne planeta
între florile plutind, 
ca fluturii, 
pe axă...

(Va urma)