Căldura topește orașul – este ca un ulei care încetinește ritmul existențial. De aceea, la asemenea ore, când soarele este ucigător ca sulițele luptătorilor din statui, este bine să dormi sau să te adăpostești într-un restaurant, a cărui terasă beneficiază de aer condiționat (toate cred că au).

În drum spre locuri cu umbră sau unde să te așezi, pentru a te feri de soare, dai peste turiști, de regulă englezi, în spate cu ditamai rucsacul, opăriți la față de efort, cu limba scoasă de un cot, dar care tot îndeamnă, spre… nici ei nu cred că știu, spre o forțare a limitelor lor corporale, poate, pentru că, altfel, nu-ți explici mersul neîncetat al lor; totuși, sunt și ei oameni, fiindcă pe unii dintre ei i-am reîntâlnit la terasă, acolo unde găsisem și eu un loc, pentru a fi cerut mâncare tradițională.

În așteptarea comenzii, m-am uitat la păsările care veneau la mese, în speranța obținerii unei firimituri – apă aveau de unde să bea, fie de la fântâna arteziană de alături, fie din râu – , deși, după cum stăteau cu pliscul deschis, păreau destul de însetate. Spuma berii de la halbă ar fi fost pentru ele un cuib răcoros, dar efemer, numai o iluzie (că au regăsit o pată pe planetă de răcoare) care s-ar fi spart ca baloanele de săpun. De aceea, nici eu nu am experimentat o astfel de ipostază, în favoarea păsărilor ciripitoare din jur – de a le învăța să aterizeze în halbă.

(Va urma)