Deși este mărginit de munți, în Skopje, mi s-a părut neobișnuit de cald, precum întregul oraș ar fi fost înfășurat în pături de lână, sub soarele arzător…

Oamenii sunt discreți, educați, dar, cu toate acestea…

Într-un restaurant elegant (ca toate, de fapt), cu aer condiționat și mese curate etc., cu vedere la Vardar, râul care străbate orașul, am cerut o friptură. Nu am nimerit la masa de adineauri (de la prânz), unde servea o tânără activă și atentă (nu mai erau locuri!), ci la aceea unde „păstorea” un chelner chel, durduliu și excesiv de energic, pentru îndatorirea-i banală.

După ce mi-a adus comanda – o friptură de porc, i-am cerut sare. Mi-a înmânat un tub roz, al cărui capac ar fi trebuit să se rotească: întrebuințându-l după cum știam, sarea s-a deșertat peste friptură. M-am așteptat să mi se aducă altă porție, dar acest chelner a venit în fugă lângă mine (mi-am ținut respirația cât am putut) și a început cu un cuțit de pâine să dea la o parte sarea de pe friptură, pe altă farfurie goală – așa a considerat el că a rezolvat problema – așa aș fi procedat și eu, poate chiar mai bine, dar l-am lăsat pe el, întrucât m-am gândit că îmi va aduce altă porție și curățarea de sare este numai partea de început a unei erori date pe jumătate – o parte din vină era a lui, fiindcă nu mi-a atras atenția asupra capacului – tubul semăna cu solnițele cu piesă rotativă în cap de la noi -, o parte, a mea, că nu mi-am dat seama despre obiect.

Bucata de carne s-a impregnat destul de repede și de mult cu sare – nu am ronțăit decât din colțuri câte ceva. Dezamăgit, nu mi-am mai comandat nimic și am plecat.

(Va urma)

Skopje, orașul în care am oprit, în acest periplu estival, mi-a creat o primă impresie de cartier vechi de la noi, din cauza unor blocuri comuniste, dar și a unei activități bizare, a unor indivizi cu ecuson la gât, care urmăreau, cu un caiet în mână, mașinile care nu ar fi fost parcate regulamentar (am fost surprins, fiindcă era blocată roata unui automobil aliniat chiar într-o parcare, desemnată prin indicator).

Așteptând ceva mai mult, am descoperit această mașină, înregistrată și cu drept de circulație (mi-am dat seama), care mi-a amintit de Iugoslavia de pe vremea lui Tito, când s-a dispus construirea unui model de dimensiuni reduse, pentru a fi exportat în SUA, pentru a se achita din datoriile față de SUA – s-a difuzat, cândva, pe unul dintre canalele Discovery un reportaj cu această tentativă ridicolă.

A doua impresie, deprinsă odată cu deplasarea spre cazarea mea centrală, a fost total diferită: Skopje are aspectul unei capitale de stat european, deși Macedonia de Nord încă nu face parte din UE: clădiri monumentale, „păzite” de o rețea întreagă de statui.

Inițial, am staționat într-o parcare subterană, speriat de efervescența indivizilor cu ecuson, care apăreau parcă din pământ, peste tot, deși GPS mă dusese exact în fața blocului căutat, dar nu aveam loc.

După întâlnirea cu macedoneanul care mi-a înmânat cheile – un tânăr cumsecade, blând, vorbitor de engleză -, am parcat în curtea unei școli, dar, la scurt timp, a apărut alt individ cu ecuson, care l-a sfătuit pe tânărul intermediar, să mutăm automobilul. În cele din urmă, am parcat în fața unui cabinet de avocatură, acolo unde am și lăsat mașina, timp de două zile, cât am cunoscut orașul.

Bătrâna Iugoslavia dăinuie în mințile macedonenilor și nu numai ale lor, precum mașina Jugo, între blocuri.

(Va urma)