Am plecat la 4 dimineața, înspre vama de la Negotin. Am trecut prin localitatea Gogoșu: deși încă dimineață, am observat că străzile acestui sat poartă nume de scriitori (parcă al tuturor).

Am oprit pentru o gură de cafea, în marginea unei păduri. Am făcut această fotografie aproape suprarealistă, a unui peisaj despre care nu ai crede că este mioritic, din cauza efectelor prezenței Dunării.

Podul peste care am trecut părea ieșit din cărțile de istorie, din mâna lui Apolodor:

De dimineață, am auzit cucul cântând. Se spune că este o pasăre singuratică, dar a cântat oamenilor, în zori.

Am băut o cafea turcească. Am filmat cum se prepară.

Primul popas l-am făcut la lac, în a cărui apropiere nu se simte căldura, deși, din cer, soarele bate cu putere. Și pe stânga și pe dreapta, statui cu personalități de-ale lor.

Mă așez pe bancă… Un vapor se pregătește să plece în zare. Fac fotografii, din varii unghiuri.

În centrul vechi, ai ce să vezi, la fiecare pas, pe orice arteră.

În aceste imagini, am surprins un Centru cultural, alături de care funcționează un magazin de vechituri (lanterne de tablă, jocuri vechi, trenulețe, mașinuțe de fier, timbre, ceasuri de masă, bijuterii).

La o patiserie (să zicem tradițională), în fața mea, vreo zece turiști în vârstă se precipită să cumpere plăcinte. După ce încheie în engleză conversația cu tânăra vânzătoare, îi aud vorbind în limba română. Intru cu ei în discuție. Unul dintre ei îmi spune că vin din București, într-o excursie organizată (cu autocarul), că sunt cazați în apropierea mănăstirii Sf. Naum: „este excelent locul!” – îmi confirmă și mă îndeamnă și pe mine să vizitez locul (30 de euro cu vaporul, dar pot ajunge și cu mașina, dând ocol orașului).

Bătrânul era curios pe unde am mai fost, precum și despre impresia pe care mi-a făcut-o Albania: l-am cam dezamăgit, spunându-i că prețurile nu sunt deloc mici (acolo).

(Va urma)

Am lăsat în urmă Albania, cu ecourile ei austere și m-am îndreptat înspre Ohrid: mi s-a părut că ajung în Elveția!

A fost imposibil să ajung în centrul vechi (cu mașina), din cauza unui gardian care nu permitea (la barieră) decât accesul locuitorilor de acolo. L-am sunat pe gazdă, pe whatsapp, după ce, la o terasă, am primit parola de Wi-Fi. M-am întâlnit cu el, în dreptul poștei din oraș.

Apartamentul în care stau, de la intrarea în imobil, pare situat la subsol, dar, de pe terasă, la etajul 1, datorită poziționării caselor, pe coastă, ca în Istanbul…

(Va urma)

La o cafea, pe terasă…

Din dreapta, apare un negustor de fructe (struguri, nectarine, caise, piersici ș.a.), îndemnând oamenii, prin strigăte specifice (prelungi și puternice) să le cumpere, dar, deodată, ia loc la masa de alături și comandă o cafea; intră în discuție cu alt comesean: nu mai este cel de dincolo de tejghea, stăpânul fructelor, ci el însuși un mușteriu.

Prin hotărârea de a se fi supus plăcerii de a da pe gât o cafea (abătându-se de la cauza strigată cu atâta har), și-a pierdut magia, și-a abandonat obiectivul etc. – îmi pare chiar un trădător al taberei negustorilor ambulanți.

În timp ce scriu aceste rânduri pentru voi, stau în camera hotelului – în ambientul asigurat de aerul condiționat. Pentru atmosferă, țin televizorul deschis, pe unul dintre posturile care valorifică filmele vechi, de pe vremea comunismului – cât de senină părea viața și în Albania, atunci, de parcă toți aveau doar două profesii convenabile, care se potriveau timpurilor noi ca o mânușă: medic și inginer sau ceva echivalent.

Mă reconfortează pacea artificială care vine din peliculă, mai apăsat decât aerul rece de la aparat… Totuși, cât de mult se fumează în aceste filme! Dacă aș verifica partea de sus a televizorului, precis ar fi afumată. Norocul actorilor că nu o fac, pentru că le-aș lua țigara din mână și aș arunca-o, cu toate că s-ar putea să nu-i mai ajung, din cauza vremii care i-a înglobat și a trecut cu ei cu tot în istorie.

Și istoria aceasta unde o fi?