Ieri, am avut sentimentul că am salvat o viață.

Un fluture mare cât palma dormita deasupra canapelei. Am vrut să-l scot afară din cameră, dar nu am reușit: fluturele se prinsese cu piciorușele de zid. Am încercat a doua oară, lovindu-l ușor cu mâneca unei haine. L-am doborât în centrală și nu mai aveam cum să dau de el. Îmi făceam probleme: că poate va lua foc, la iarnă, când centrala va funcționa mai mult…

Peste un timp, cam două ore, am auzit un zgomot și am văzut puf de praf gri răsfrânt pe caloriferul alb. Fluturele a scos capul, pe partea de jos a centralei. L-am pândit să iasă cu întregul corp din sofisticata cutie de tablă, acolo unde-l crezusem prizonier pe veci. Părea a-și fi gândit evadarea. I-am deschis ușa de la living și am așteptat să-și ia singur zborul, fără agitație.

După ce l-am văzut bătând vioi din aripile mari în soarele toamnei, m-am simțit atât de mulțumit, încât l-am însoțit în zbor, cu mintea: am aterizat, deodată cu el, pe colțul vegetal al unei flori.

Totuși, unde va poposi? Când vremea se va mai răci, îi vor amorți aripile?