Marea carte

Cu o documentare serioasă asupra etnogenezei noastre, având ca pretext explicarea semnificației numelui Ocasum (de sorginte latinească = apus de soare, asfințit), o localitate de pe malul Dunării, își începe Gabriel Chifu Marea carte a uitării (Editura Cartea Românească, București, 2022, 584 p.). Evenimentele imaginate („N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut” – precizarea autorului) sunt structurate în trei părți și un epilog, ale căror specificații fixează coordonatele spațiale și temporale ale narației: Prolog, Partea I. Primul an: 1 noiembrie 1961 – 4 noiembrie 1962, Partea a II-a. anul al doilea și următorii, Partea a III-a. ultimul an, ultimele zile, Epilog. O pagină din marea carte a uitării.

Modernitatea romanului se evidențiază și la nivelul elementelor de structură și de compoziție.Incipitul este construit mai întâi în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronologului: 5 spre 6 noiembrie 1961. În capitolul imediat următor, 2, 3 noiembrie 1961, cu douăsprezece ore înainte, imaginea orașului de provincie, anterioară momentului care declanșează spulberarea liniștii patriarhale, la intervenția brutală și intempestivă a autorităților,  ca în romanele lui Kafka, este ilustrată cu obiectivitate: „Pe una din străzile principale din Ocasum, cea cu magazine aflate la parterul unor case mai toate cu etaj, datând în majoritate de la începutul secolului, pășește un grup format din cinci persoane”.

Marea carte a uitării debutează balzacian, prin precizarea timpului acțiunii: „Este anul 61 din secolul 20 și este trecut de miezul nopții de duminică 5 spre luni, 6 noiembrie”, a locului: „orășelul Ocasum”, în dreptul „unei locuințe cu intrarea printr-un gang, lipită într-o parte de cizmăria ținută de domnul Nae Vasilescu, iar în partea cealaltă, de magazinul de tricotaje cu vitrina luminată de un bec care pâlpâie” și în primul rând, a portretului stomatologului Stoianovici, o apariție înspăimântată, care, la așa-zisa explicație a ofițerului („Tovarășe Stoianovici, există reclamații repetate și cu detalii foarte exacte că dețineți ilegal în locuința dumneavoastră aur”), răspunde: „Aur. Da, da. Aur”. Prin relatarea unui eveniment, deducem atmosfera epocii. Impactul istoriei cu omul, precum în cărțile lui Marin Preda, se petrece brutal. Legătura localității Ocasum cu istoria este ruptă, întrucât, de data aceasta, are loc o manifestare a puterii, pe un motiv banal, precum proprietarii casei ar deține aur ori legătura însemna, mai ales, armonie patriarhală și respectarea statutului fiecărui băștinaș, iar Suita de militari și de milițieni „dă piept” cu „o femeie în cămașă de noapte, buimăcită, speriată”, care se arată în prag. Descrierea cadrului fizic în care se desfășoară acțiunea, precum și prezentarea caracterelor umane în timp și spațiu, dominate de o singură trăsătură morală, prezentă la o foarte mare categorie de oameni, atestă metoda lui Balzac.   

Conform lui G. Călinescu, clasic este acel scriitor „care distinge latura permanentă a fenomenelor, intuind universalul în individual“. Prin urmare, Gabriel Chifu va înfățișa tipuri caracterologice, numite ectipuri. Tipurile umane din roman acționează în general constant, asemenea eroilor din tragedia antică, personaje mânate de un destin și acest fapt conferă romanului caracterul unei opere dramatice. Astfel, protagonistul, Slobodan Stoianovici, este tipul marginalizatului, dar, în ambele contexte, înainte și după 1989, el își menține stăpânirea de sine/ păstrează demnitatea. Dacă la prima încercare (îndură închisoarea politică), nedumerirea și incertitudinea situației lui i-ar explica, într-un fel, calmul, la a doua, petrecută în democrație, revolta de a fi fost considerat colaborator al vechilor autorități comuniste, când el, dimpotrivă, a fost ostracizat, în respectivul regim politic, l-ar fi putut însufleți în a se apăra de aceste acuzații nedrepte, însă el ignoră ingratitudinea semenilor, datorită felului său de a fi, anume de a se ține departe de vulg și de a-și duce mai departe viața.   Arta prozatorului constă în arhitectura compozițională circulară: începutul relevă imaginea de ansamblu a orașului Ocasum, iar finalul, la fel, cu deosebirea că rămânem cu interogația retorică a Monicăi („Și nu există nimic pe lumea asta care să fie nepieritor?”). Rezistența protagonistului la vicisitudinile vieții, a căror cauză o constituie limitele regimurilor politice, este sporită de adeziunea copiilor lui, la propria-i perspectivă asupra vieții. Astfel, simțind nedupă ce este închis, stomatologul Stoianovici este apărat de fiul lui, într-un mod specific vârsteiCare, totuși, este punctul lui de vedere?