ACTUL I

[Într-un amurg, față-n față, Caesar cu un ostaș de rang superior. Din când în când, Caesar se așază la masă, ca pentru a scrie la De bello Gallico. Ostașul cunoaște o stare de neliniște.]

SCENA I

Caesar:
La marginea Imperiului, se află triburile barbare. Furia lor am recunoscut-o în felul de a doborî berbecii și capetele de pe umerii dușmanilor. Până și iepurii își pierd umbra în fugă, de frică. Înspăimântătoare sunt și vârfurile corturilor. Păsări în plutire își rănesc piepturile în parii de lemn. Sângele, deprins cu zborul, alterat de culoarea văzduhului și de fulgerarea coamelor, înghite căderea mai repede ca pieptul din care țâșnește. Precum sulițele, aproape de țintă, încetinesc spre sfat, așa, din pornirea-i grăbită, sângele se oprește pe porii cortului, ca spre pipăire și absorbire a publicului de vietăți… Și-n planuri fixasem cucerirea Daciei. Căi de lapte îi străbat munții. La umbră, păstorii își trec degetele prin plete, degete noduroase, deprinse cu apucatul oilor de burtă și de cornițe.

SCENA a II-a
[Intră un grup de ostași.]
Caesar:
Așezați-vă aici lângă mine. Hai să vorbim. V-ați primit salariul? Urma de târnăcop, precum o carte de joc, zace într-un bulgăre salin. Și n-aveți habar de ocnaș. Peste mișcările lui, zeii risipesc sare.

Un ostaș [apărând din colțul stâng al scenei, din penumbră. Vorbă misterioasă. Caesar, mai spre dreapta; în față, ostași înalți în gri, într-un fel de semicerc]:
– Caesar, am muncit în ocnă. Înainte de a ține piept barbarilor, am înfruntat imperiile de ură ce răsăreau în sufletul meu. Recunosc în pumnul de sare, felul leneș al săpăturilor mele. Forma tăieturii demască tristețea de atunci.

SCENA a III-a

[Ostașii pleacă. O torță strălumină în seară. Cort de campanie.]
Caesar [singur]:
-M-a tulburat sugestia militarului meu. N-am bănuit să aflu lângă mine o respirație sărată. Am încercat să-i ofer, spre ascultare, vorbe despre viață… N-am găsit. Să-mi arunc o privire pe biografiile celorlalți. [Se uită pe niște pergamente. Citește, murmurând ca pentru sine. Puțin visător, rostind un fragment]: În afară de zăpadă, miel rătăcind, de a cărui blăniță, aburii nașterii se agățaseră călăuzitori, reconstituind în spațiu răsuflarea vie a animalului. L-am numit pentru sacrificiu, dar altar îi vor fi propria rătăcire și frigul întunecat. [Revenind asupra biografiilor]: Iată, Lorenzo nu suportă scutul. În timpul bătăliilor, spune, își zărește, în luciul scutului, fața rănită de lacrimi. Se înfurie foarte mult, după luptă nemaiavând nici o putere, nici măcar pentru un rând către familie… Altul nu suportă coiful. Își amintește de papagalii Africii. Cu strălucitorul coif pe cap, se crede în colivie, și începe să cânte în toiul luptelor. Mare minune că n-a fost răpus.

SCENA a IV-a
[Un ostaș dă năvală în cort]:
Barbarii la răspântii!

Caesar [către soldatul său]:
Te-ai speriat rău.

Ostașul [liniștit, cumva sigur pe el]:
Nu, stăpâne. Am adus vestea cât mai repede la urechea Caesarului. Ostașii așteaptă decizii. Înghit cu noduri mâncarea. Vor să primească lupta cu limpezimea ordinelor în minte.

Caesar [calm și serios, aplecându-se asupra pergamentele desfășurate dinainte-i]:
Tactica va fi de apărare. Când fluxul dușman va izbi în scuturile primelor rânduri, voi din flancuri veți da strigăte ample de intimidare. [Parcă abia acum realizând mesajul adus mai înainte de ostaș]: înapoi, înapoi, nu afecta voința mea de învingător cu vești de acestea care, din frecvență, au devenit banale. Dovedește că ți-a folosit instrucția în școala grecească, dar și instrucția militară efectuată cu marșuri lungi și cu abuz de soartă rea, când ai buza umflată de îndurare a următoarelor gânduri: „voi fi și mâine-n picioare, prin voie zeiască?”. Dar în antrenamentele de luptă înveți să ignori pornirile de predare. Eu te prețuiesc, ostaș. Nu-ți mai pun întrebări. Iată planul, îndreaptă-l spre ochi. [Îi conferă planul]. L-ai memorat? Pornește spre comandanți și du memoria planului. Vezi să expui limpede traseele. Să n-ai vreo teamă de începutul luptei. Voi fi acolo, după obicei. Eu sunt o lupă mare și văd dublat în voi inima ce vă rostește curajul ori teama. Tot noi vom câștiga. Pentru începuturi, s-așteaptă să confundați o pasăre de curte cu penele din coif pe care să le smulgeți spre a vă mângâia pe burtă de plăcere în umbra sălciilor. Și ei, cu mâinile pe arcuri, ca pe butoane, să declanșeze săgeți în pieptul vostru cu bătăile inimii dând spre rațiune trăiri de inocență. Pentru ei, doar Caesar e catargul deșteptător de surle, de curaj în suflet. Apoi, avem în față zei cu puteri mai mărunte ce n-așteaptă decât să fie integrați în Pantheonul nostru și sigur nu vor da puteri, nici cât pot ei furniza la maxim, celor care le aduc jertfe și le ridică altare în piepturi și-n real… Plutește peste Cetate o presimțire de religie nouă. [Ostașul dă să plece. E cu spatele]. Dar așteaptă, ostaș, am rostit un fragment din Eneida. Umbra lecturii a revenit în vorbele mele. Poate vei pleca mai posomorât. Așteaptă să rostesc un pasaj mai luminos din Georgice.

Ostașul:
-Dar nu m-am împovărat de tristețe sau umbră. Am treizeci și de ani. Aștept o bătălie serioasă. Mă bucur că sunt aproape de Caesar prin destin. Iartă-mi topica. Nu vreau s-ajung la serafica-ți poziție. Sunt cavaler, și-atât. În mine aud doar ritmurile în care aleargă armăsarii. Altfel, e pace-n mine. Îi mulțumesc fatumului că m-a apropiat de strălucirea unui mare general.

Caesar [ieșind]:
-Ostaș, să ai pe cal o inimă ușoară! O măsură prea mare de curaj va da peste cap un corp barbar de oaste.

Ostașul:
[Stupoare pentru ostașul rămas singur, într-un unghi]:
-Un plan de apărare cu șanțuri în jurul taberei… A visat Caesar?

SCENA A V-a

O femeie disperată, din partea celor pe care Caesar i-a condamnat la moarte.

-I-ai spus? (Către ostașul rămas pe gânduri, de la discuția cu Caesar).

Ostașul:

– Nu am avut ocazia… Când sunt în preajma lui, îmi pierd o parte din gânduri și nu pot face altceva decât să-i confirm părerile. Acesta este Caesar!

Femeia:

-Dar nu vreau să rămân fără niciun sprijin…

Ostașul:

-Tu știi pe cine aperi?

Femeia:

-Pe binefăcătorul meu, care mi-a aruncat o pungă de bani, când nu aveam ce mânca și alergam, în disperare, pe ulițele sătucului.

Ostașul:

-Este un pirat…

Femeia:

-Pirat? Vai! Dar unde scrie?

Ostașul:

-Pe fața lui scrie! Ha! Ha! Ha!

Femeia:

-Ce hibă are în ochii lui Caesar?

Ostașul:

-L-a răpit, acum mulți ani. Și el, Caesar, i-a promis că îl va crucifica, după ce își va răscumpăra libertatea.

Femeia:

-Și își ține făgăduința?

Ostașul:

-O! Cu vârf și îndesat!

(Femeia se aruncă la picioarele ostașului:)

-Apoi, cum îl pot apăra?

Ostașul:

-Cu inima! Te rogi pentru el, că o fi fost sau nu om bun, dar pentru tine, a fost providențial. Asta să spui zeilor care îi vor prelua sufletul și i-l vor duce în împărăția lui Hades. Ridică-te! Nu eu sunt cel pe care trebuie să-l implori.

Femeia (după ce se ridică):

-Mă duc și eu în această împărăție, o fi mai bine.

Ostașul:

-Femeie! îi strigă soldatul, apucând-o de umeri: Nu știi ce spui! Hades stăpânește tărâmul celor morți! Dar rugăciunile tale îl vor îndupleca să-i găsească un loc mai puțin arzător…

Femeia:

-Nu mă voi lăsa! Voi implora pe zei, pe aceia ai mei, care sunt mai îngăduitori decât ai voștri, să-i oprească sufletul în trup și să nu-mi ia sprijinul, chiar dacă vine din partea unui pirat. Și ce este un pirat? Ia de la cei bogați și oferă celor săraci!

Ostașul:

-Parțial… greșeala lor, în special celui despre care îmi ceri să intervin, este că l-au răpit pe Caesar.

Femeia:

-Cine este Caesar, în afară de comandant al tău?

Ostașul:

-Este cel care ne duce pe noi doi în viitor și nu numai pe noi, inclusiv vremea noastră, pe care o trăim.

Femeia:

-Iar pe piratul meu îl lasă aici, în acest an? Cu ce ne deplasează?

Ostașul:

-Cu stiloul! (îi spune și pleacă).

Femeia (Aparte):

-A! Bine că mi-a spus. Ce mașinărie grozavă la îndemâna lui Caesar! Cum o fi? O voi defecta! (Ultimele vorbe, rostite mai tare, sunt auzite de Caesar, care revine la masa de lucru).

SCENA A VI-a

Caesar:

-O, femeie, iar dau de tine?

-Dar de cine?

– Ce vânt te aduce?

– De-aș fi corabie, întrebarea ar fi potrivită, dar sunt o biată femeie care ajung în fața ta, împinsă de un imbold interior, nicidecum de altceva.

– Mi-am adus aminte (recunoaște Caesar). Ai formulat petiții pentru unul dintre condamnați. Ai vrea să-l iert, dar vorba nu mi-o întorc.

Femeia (ca pentru sine)

– Parcă ți-ai întoarce-o din drum: să-ți fi plecat vorba de acasă, iar tu să fi rămas în poartă, privind-o cum se depărtează.

– Cuvântul, femeie, care-i mai presus de tot! Dar este posibil ca, pentru o pungă numai, să faci atâtea sacrificii?

-Pentru sufletul lui mă zbat…

(Văzând că nu are sorți de izbândă, femeia caută în jur instrumentul miraculos, pana de scris, cu ajutorul căruia Caesar îmbarcă evenimentele și oamenii, trimițându-i în timpul viitor – așa a înțeles ea. În starea în care este, femeia e dispusă a crede tot și mai mult decât i se spune).

În timp ce își înmoaie pana în cerneală, Caesar rostește tare ceea ce începe să scrie:

„Pe puntea vasului, în timp ce se distrau pe seama mea, le-am promis că îi voi crucifica”…

(Femeia trage cu urechea).

Fiindcă mai are nevoie de cerneală, Caesar se îndreaptă spre colțul din cort, timp în care femeia profită de moment și rupe pana).

Pe fundalul scenei, se pot proiecta imagini: ceea ce Prozatorul Caesar trebuia să consemneze, dispare din concretețea paginii, iar ceea ce el va scrie, de acum înainte, luând altă pană, va fi diferit. Astfel, posibilitatea de a ne fi parvenit nouă secvențele pe care le-ar fi transcris, cu alte gânduri, cele anterioare gestului femeii, se duc într-o istorie a nimicului, a ceea ce putea fi, dar nu mai este. O posibilitate dispărută în imposibilitatea ei.

(Pe fundal): Pe puntea unei corăbii, Caesar mai tânăr stă înlănțuit. Și vorbește cu pirații care l-au capturat.

Caesar:

-Vă voi crucifica, după ce mă veți elibera.

-Ha! Ha! Ha! (Pirații râd).

Unul dintre ei:

-Cerem pe tine 25 de talanți.

Caesar:

-Vă sfătuiesc să pretindeți dublu! Să vă bucurați, cât mai aveți timp, pentru că, pe urmă, veți zace pe cruci… Nu aveți nicio idee, nu știți pe cine ați răpit, dar veți plăti!

(Pirații râd cu zgomot).

Aceste imagini dispar în ceea ce Caesar va scrie, anume condamnarea la crucificare, a piratului. Nu consideră că femeia a rupt pana de scris. Are mai multe, în diverse pocale.

ACTUL al II-lea

SCENA I

(Piratul, cel care a ajutat-o pe femeie cu o sumă de bani, este crucificat).

-Oasele mele!

Femeia se năpustește spre el, pentru a-l ajuta, însă ostașii romani o împiedică, ținându-i calea. Strigă:

-Spre deosebire de alții, eu văd în tine salvarea mea. Spune-mi ce pot face pentru tine!

-Apropie-te cât îți este îngăduit!

(Femeia se apropie câțiva pași).

-Mi-a mai rămas ceva din comoară. (Șușotind, pare a-i spune locul).

Și mai datorată decât se credea, femeia intervine:

-Trec eu în locul lui!

Comandantul plutonului roman:

-Nu ai nicio vină. Fiecare plătește pentru ce face!

-Uite! (Spune și smulge din teaca unui ostaș sabia). Pedepsiți-mă! Am furat în văzul tuturor.

-Dar am recuperat! Spune ostașul, luându-i arma din mână.

Femeia se urcă pe crucea ridicată pentru alt condamnat:

-Iau locul condamnatului și vreau soarta lui! Unul dintre zeii mei consideră empatia drept cea mai bună cale de ajuns la paradis. Mă încumet să primesc pedeapsa în locul celui condamnat.

Ostașii o privesc nedumeriți, ba înclină să o creadă nebună și îi ard un bici pe spate, pentru a o face să înțeleagă suferința la modul concret, nu presupus.

-Ce bine! Lovitura mă apropie de extaz! Sunt cu un pas mai aproape de lumina cerului.

-Dă-te jos, femeie, se aude glasul lui Caesar, venit să vadă pregătirile pentru execuție. Au venit copiii tăi după tine, în tabără.

-Degeaba! că nu mai am ce să le dau de mâncat. Vi-i las vouă în grijă.

Stând pe cruce, femeia imploră să i se bată piroanele în palme, dar este ignorată de către ostașii desemnați cu aranjamentul execuției.

Un ostaș i se adresează, mai mult în glumă:

-Înfipt în palmă, pironul îți va afecta destinul, fiindcă va intra în liniile care-l desemnează. Cum stai acum, poate vine din văzduh instrumentul ascuțit, similar pironului, și-ți intre în cap – acesta ar fi efectul posibil: de aci înainte, nu va mai conta atașamentul tău față de pirat. Înțelept ar fi să cobori de pe cruce – nu este pentru tine pregătită – și să-ți vezi de viață.

-O, mi se pare că ai dreptate. Copiii mei! strigă femeia, cu oarece disperare. Mă voi duce la ei. Punga primită a fost un noroc pasager în viața mea și așa va rămâne. Pentru ce să mă sacrific? Pentru destinul altcuiva? Este suficient că am soarta mea! Dar, ia să mai zăbovesc, să văd (zice ca pentru sine) dacă ostașul are sau nu dreptate. Hai să experimentez! Ostaș! apropie-te din colțul tău și bate-mi un piron uite aici, în palmă! i se adresează, urmărind atentă liniile care configurează destinul în palma stângă.

SCENA a II-a

Ferindu-se de ceilalți camarazi, ostașul îi bate un piron în palmă. Ignorând durerea, femeia se uită pe cer: dintr-un nor dens, coboară Fortuna, zeița destinului:

-Cine mă deranjează din eternitatea mea? O, tocmai tu, femeie, care ești tiza mea?

Femeia (Plină de uimire):

-Fortuna! Am vrut să văd dacă exiști!

-Hm! Aceasta-i întrebare? Tu, care te numești Fortuna, exiști?

-În carne și oase!

-Așa și eu! Dar eu nu am oase, ci sunt un concept, compusă din cuvintele care au creat lumea. Sunt logosul pur, dar în stratul social, nu cosmic. Dacă spun ceva la nașterea unui om, așa i se va desfășura viața: după hărăzire! Și tu ai schimbat ceva, tiza mea! Am venit să reînnod viața ta, cu faptul dinainte de a ți se fi bătut pironul în soarta din palmă. Să vedem! (continuă zeița Fortuna, urmărind, cu degetul, rândul din catastif): Ai probat schimbarea sorții, în mod voit. În registru, figurează o mică pedeapsă: te întorci de unde ai venit, fără banii din punga oferită – văd bine? (se întreabă, cu strigăt zeița) – de către un… bandit! Norocul tău, femeie, este că te-ai jucat mai mult decât ți-ai fi dorit cu adevărat o schimbare de macaz în propria-ți viață.

Femeia Fortuna:

-Ia uită-te, scumpa mea zeiță: am avut vreun trai prea bun și nu trebuia să-l disloc din realitate? Am avut vreun sprijin consistent, vreodată, din partea altcuiva, decât a piratului osândit de Caesar și eu nu am aflat?

Zeița Fortuna:

-Da! confirmă zeița, da! și l-ai ignorat…

Femeia stă pe gânduri, pentru a-și da seama de sprijinul pe care l-ar fi primit, cândva…

-La o răscruce, pe când eram copilă, un flăcău m-a implorat ceva, dar nu am înțeles, fiindcă vorbea în altă limbă.

-Acela era un punct, de la care soarta ar fi urmat alt curs.

-Nu am înțeles ce spunea. M-am temut și m-am ascuns de flăcăul acela.

-Uneori, vorbele care ne sună în urechi devin mai valoroase decât partea materială.

-Nu am înțeles ce spunea!

-Nu este o scuză și nu pot interveni, în acest moment, cu vreo schimbare în viața ta. Nu am decât să te redresez pe linia sorții, întreruptă de vârful ascuțit al pironului. Cuta destinului ți-a intrat în carne, cu tot ce avea să-ți aducă în viață, iertarea față de piratul care zace pe cruce, drept recompensă pentru dramatismul insinuării tale în tabăra romană. Și acea iertare a căzut din linia destinului și s-a pierdut în propria-ți carne, în propriul trup. Pentru a o recupera și transforma în realitate, tu trebuie să pieri, dar m-ar abate schimbarea bruscă pe mine, zeița din Olimp, de la rostul de a da un drum în viață oamenilor și de a-l veghea. Aș fi schimbată din funcție de către Zeus (râde). Gestul tău, de a pretinde să iei locul pe cruce piratului condamnat, mi-a scăpat de sub control: era ora la care beam nectar în compania lui Marte, cel răzbunător.

(Zeița Fortuna, în continuare):

-Mirajul bogăției, de la punga de galbeni care ți s-a oferit de către pirat, ți s-a dus în sânge, precum otrava… Fericită nu vei mai fi cu nimic din sărăcia ta.

-O cale de mijloc nu putem găsi, zeița mea?

SCENA a III-a

(Se aude un cor):

-Aurea mediocritas! (Calea de mijloc este de aur).

Zeița Fortuna calculează:

-Iau de aici și pun dincolo… Nu e bine, fiindcă îmi dă pe plus.

Femeia:

-Hm! Tiranică zeiță! (Afirmă, pentru sine, femeia, care a auzit calculul zeiței). Oprește-te și lasă-mi soarta în calculul acesta, pentru mine, bun. Nu mai umbla! Îmi va fi mai bine și mie. La altarul tău, în fiecare zi, cu ofrande mă vei vedea.

-Nu pot! spune zeița, care, fără nicio semnalare, își ia zborul înapoi, în cer.

Nedumerită cu felul destinului care i-a fost lăsat, femeia se uită înspre piratul în agonie, al cărui suflet, ca un abur, se ridică și începe a străbate spațiile.

Fără a-și da seama, femeia însăși este cuprinsă de elanul sufletului acelui pirat și pornește, fără voința ei, în explorarea spațiilor superioare, de la pământ la cer, pe care sufletul piratului pare a le străbate, sub aparența fizică a omului care piratul a fost.

SCENA a IV-a

(Din partea stângă / dreaptă a scenei, apare luntrea lui Caron; destul de obosit, dar fără putința de a-și abandona jobul, Caron declară:

-Am cu mine două suflete! Primisem misiune numai pentru unul. Să mai verific încă o dată: Bărbat, patruzeci de ani, condamnat etc. Dar, uite, lângă el, se regăsește alt suflet, de femeie disperată și derutată, căreia i se adresează cu o voce puternică:

– Nu e capăt de drum pentru tine, astăzi! Cum ai aterizat aici, pe luntrea mea? Uite: viața pământească mai pâlpâie în tine! Du-te de aici, înapoi, în sătucul tău!

(Destinul i se schimbase femeii, dar nici zeii nu apucaseră a lua la cunoștință).

Femeia Fortuna:

-Câte trebuie să știi și tu, bătrâne! Ai memorie pentru fiecare om în parte sau cum de afli despre toate, când toată ziua miști lopețile acestea?

-Le mai las, câteodată, să-mi scape: mai încetinesc luntrea spre tărâmul lui Hades: sper să se mai întoarcă în trupul părăsit câteva suflete nevegheate și să-mi mai faciliteze munca.

-Au sufletele greutate? Eu mă simt ca o părere a mea despre mine și unde vreau, acolo ajung: atât sunt de ușoară!

-Aceasta este iluzia de început, dar, acum, ajunsă la mine în luntre, nu mai ai cale de întoarcere. Poftim de încearcă! Dar poate mai ai încă o șansă: dă-mi banul pe oficiul de a te fi trecut Styxul!

-Nu dețin! I-am lăsat pe toți banii fiului meu cel mare.

-Hei, vezi, aceasta este șansa ta: lipsa de bani, a unei simple monede. Lipsă care te întoarce între cei vii, pe când moneda – de mi-ai fi plătit – înspre lumea morților, a lui Hades, te-ar fi pornit și fără întoarcere.

-Pe el îl iei cu tine și îl duci? Întreabă femeia, arătând înspre pirat.

-Nu are scăpare. El are câteva monede și-l plimb mai mult, pe Styx. De hoț ce este, și-a pitit în gură mai multe monede. Acum, mi le deșartă în buzunar! Pe el caracterul de hoț îl pierde.

-Din luntre, Caron, până acum cineva s-a aruncat?

-În general, sufletele sunt cuminți și fără inițiativă, doar câteva s-au aventurat în valul Styxului învolburat. Când se întâmplă să cadă, mai mult din învălmășeală – sunt bătălii, de la care vin suflete însutite pe luntrea-mi de lemn străvechi și descântat -, apele Styxului le îmbibă ca pe țesătura de lână și le îngreunează: atunci, sufletele deprind un dor de moarte cumplit și se țin de luntre cu brațele. Aceasta este valabil, când sufletele se răstoarnă din luntre, înspre partea în care Styxul este mai aproape de lumea lui Hades: până sufletele se hotărăsc a se răzvrăti, luntrea se apropie de tărâmul celor drepți. Acum, suntem mai aproape de malul vieții; de nădăjduiești, poți rămâne între vii, ca frumoasa din povești. Ha! Ha! Ha!

Femeia Fortuna:

-Am mai auzit expresia: „în lumea celor drepți”. De ce i se spune astfel?

Caron:

-Fiindcă nu mai pot păcătui, acolo unde ajung: sufletele stau captive și înghesuite, ca într-o oală, sub puterea lui Hades, zeul desemnat să le vegheze.

Femeia Fortuna:

-Până când Hades le păzește?

Caron:

-Până când îi spune Zeus! Ha! Ha! Ha!

SCENA a V-a

(Se aude un glas):

-Cine îmi tulbură apele?

Cel care-l întruchipa pe Caron se grăbește să plece, de la fața locului.

(Din partea cealaltă a scenei, se arată vârful unei corăbii):

Nedumerită, femeia încremenește:

-Eu sunt un biet suflet pierdut, pentru cauza cunoașterii…

-Iar eu Caron sunt!

-L-am întâlnit pe cel care-și spunea Caron: acum, doar ce a trecut, peste valuri, cu sufletul unui biet osândit la moarte de către Caesar!

Caron 2:

-Este un șarlatan… Nu există decât un singur luntraș aici și acela eu sunt!

(Plină de mânie, pentru că a fost înșelată, femeia se revoltă):

-Vai de mine! Sunt o biată femeie… Cum a putut să mă mintă? Acum, ajung a înțelege pornirea oamenilor cinstiți împotriva acelora care intimidează și înșală.

-Un ban în plus voia să-ți ia… Atât!

-Dar banul mi-ar fi fost mai greu decât spiritul care sunt! Cum îl puteam lua asupra mea? M-ar fi omorât pentru a doua oară. Pentru el, nu? I s-ar fi dărâmat structura-i de duh!

-De duh necurat! Ha! Ha! O, Zeus, iartă-mi cutezanța de a fi pronunțat numele dușmanului tău încornorat! (Se uită în jur, cu atenție).

-Cum s-a strecurat el în lumea subterană?

-A plătit un zeu în decădere, care i-a indicat poarta spre spațiul acesta de tranzit: i-a oferit zeului tocmai moneda pe care trebuia să mi-o plătească mie, ca să-l petrec la judecată: Va pribegi pe râul Styx, vreme de-un veac!

-Oh! oftează femeia: suferința de a fi fost manipulată o ajută a redeveni ce a fost de curând, o pământeană curată; își uitase propria identitate.

-Nu ești tu cea care trebuie, astăzi, să treacă în împărăția lui Hades. Întoarce-te acasă!

-Dar sufletul acela este al omului care m-a ajutat, cândva…

-Este în luntre cu alt pirat, din suita lui. Vor pribegi pe aici, împreună… Imaginează-ți: să vadă aceleași ape, atâta amar de vreme! Câtă plictiseală vor trăi – să nu poată ei pune piciorul pe niciun tărâm! Piratul (pentru care mă implori să-l las între vii) este ca țintuit, nu pe crucea, de pe care moartea l-a luat, ci pe apele de pe care a jefuit și înspăimântat o viață întreagă, până i s-a înfundat.

-Înfundat nu este și acest spațiu acvatic, este vreun rost undeva, pentru a-l destupa?

Caron 2:

-Consideri Styxul un butoi, căruia Hades să-i dea cep?

-Așa-mi pare…

-Styxul face parte din ordinea cosmică: este vast. Curge la vale, în neștire. Hades nu-l stăpânește, fiindcă nu i s-a prescris și atributul aceasta.

-Încă te poți întoarce printre cei vii. Dintre muritori, poetul Vergilius se deplasează – i s-a permis – peste cele trei domenii, clădite dincolo de abis: Purgatoriul, Paradisul și Infernul. Vezi umbra aceea? Este a lui! Te las: în curând, cu viteza luminii, vei fi dusă înapoi, în viața ta de zi cu zi. Am treabă: un evantai de suflete mă așteaptă să le întorn în lumea de apoi. Au rătăcit cărarea.

Caron se îndepărtează, până dispare complet din orizont.

Rămasă singură, femeia strigă mai mult din disperare:

SCENA a VI-a

-Hei! Hei! (strigă femeia în urma primei luntri, care se apropie, în locul celei depărtate).

-Cine mă strigă în noapte? (se aude glasul lui Caron 1).

-Muma ta! Mumica! (se preface femeia, pe un ton șăgalnic și înțelegând cine i-a răspuns, anume piratul șarlatan, s-a gândit să i-o plătească). Ia te face încoace: am ceva să-ți spun!

-Muma mea! se aude glasul hoțului din luntrea îndepărtată, Ți-a sunat ceasul? Sau cum ai aterizat aici?

-Hei, printr-o minune de-a sorții.

-Dar, tu, Matrix, fiul meu?

(Fără să vrea, femeia pronunță numele real al piratului care s-a dat drept Caron).

Caron 1 (Aparte):

-Ea e! Îmi știe numele! (Se grăbește să o întâlnească).

Cei doi, față în față.

Caron 1 (grimasă de surprindere):

-Ce te-ai schimbat, mamă!

Femeia:

-Eu, mama ta! Cum te-ai gândit să mă înșeli, aici, la un pas de lumea celor drepți?

Caron 1:

-Am crezut că merge. Și a gândi nu mai pot, la fel de eficient, ca în lumea reală. Chiar nu mai gândesc deloc. Doar atributele caracterului anterior, etalat pe pământ, ele se manifestă.

Femeia:

-Din acesta îmi ești? Un pui de lele? Ia stai să te scarmăn! (se îndreaptă spre el).

-Au! Au! (strigă). Părul meu!

-Părul tău? Este părerea părului tău! Na, că am rămas în mână cu banda de la ochiul tău chior!

Caron 1:

-Te văd mai bine! (Exclamă).

Femeia:

-Așa… Mă vezi? Ce ban să-ți dau eu? Pentru care muncă?

Caron 1:

-Muncă? Este cumva un giuvaier? Nu am auzit de acest cuvânt până astăzi…

Femeia:

-Nu ai auzit, pentru că munca ți-a fost străină.

Caron 1:

-Oh! Săracul de mine?

Femeia:

-De ce sărac? Eu sunt, dar bogată, totodată: am doi copii, ca niște bijuterii.

Caron 1:

-Bijuterii? (Ochii îi sclipesc în cap. Nu reacționează prompt decât la valorile lui). Dă-mi-le mie! (Imploră – nu are în față decât strălucirea comorilor).

Femeia:

-Poftim! (Îi dă două palme). Între timp, se lasă ceața. Figura lui Caron 1 se estompează).

Din toată această zbatere, femeia se alege cu o bărcuță de lemn în mână și cu o păpușă reprezentându-l pe Caron 1.

Femeia, pălmuind în continuare păpușa:

-Ia bijuterii! Ia din plin!

(Femeia își continuă monologul, pălmuind păpușa reprezentându-l pe Caron 1.)

Femeia (cu amărăciune):

-Așa e! Visezi doar la bogăție, la strălucirea comorilor! Nu vezi că adevărata comoară stă în sufletul tău, în lucrurile pe care le-ai pierdut de-a lungul drumului? Ești orbit de dorința de a avea, uitând de esența vieții tale!

(Pe măsură ce vorbește, femeia își recâștigă stăpânirea de sine și începe să privească bărcuța de lemn și păpușa cu mai multă înțelegere.)

Femeia (cu tandrețe, privind bărcuța):

-Această bărcuță… simbol al călătoriilor și aventurilor, dar și al singurătății și pierderilor… (își amintește cu tristețe de trecutul ei).

(Cu un gest blând, femeia așază bărcuța pe scenă și începe să o picteze, adăugând culori vibrante și detalii care amintesc de călătoriile și trăirile ei.)

Femeia (încet, reflectând):

-Viața nu e doar despre bogății materiale sau despre pierderi… Este despre călătorie, despre experiențe și lecții învățate pe parcursul drumului. (Privind păpușa reprezentându-l pe Caron 1, începe să o modeleze, să îi aducă amănunte care reflectă schimbarea și evoluția acestuia.)

(Femeia continuă să lucreze la păpușă, încercând să o facă să semene cu fiul ei Caron 1, adăugând trăsături care amintesc de amintirile sale cu el.)

Femeia (cu o voce plină de emoție):

-Caron, fiul meu… În ciuda greutăților și a alegerilor greșite, rămâi mereu un copil al meu. (Ochii îi sunt în lacrimi, dar zâmbetul apare ușor pe chip.)

(În timp ce lucrează la păpușă, femeia pare să se conecteze la amintirile ei cu fiul ei și începe să se calmeze, acceptând trecutul și găsind o formă de iertare și înțelegere pentru Caron 1.)

(Femeia finalizează munca la păpușă și bărcuță, apoi se uită în jur, luând o pauză înainte de a se adresa publicului.)

Femeia (cu încredere și înțelepciune):

-Viața ne poartă pe toți prin furtuni și văi adânci. Dar în fiecare călătorie se ascunde o învățătură și o șansă de a ne descoperi adevărata esență. (Își ia o adâncă inspirație și zâmbind, adaugă:) Nu e niciodată prea târziu să ne regăsim calea și să aducem frumusețea din trecut în prezent.

(Femeia face un gest de final, indicând spre păpușă și bărcuță, semnificând că aceste simboluri reprezintă evoluția și regăsirea ei.)

(Perdeaua se coboară lent în timp ce femeia privește cu o nouă înțelegere spre păpușă și bărcuță, sugerând că a găsit pace și înțelegere în propriul ei călător al vieții.)

Ostașii sunt uluiți. O cred nebună.

Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.

În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.

După întoarcerea la Roma în anul 73 î.Hr.

(Va urma)