Nuvela este o specie în proză a genului epic, de obicei cu un singur fir narativ și cu un conflict unic; în nuvelă, apar puține personaje care sunt caracterizate succint, dar pregnant. Spațiul și timpul sunt bine definite. 

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvela romantică de inspirație istorică din literatura  română, o capodoperă a genului și un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. 

Publicată în primul număr al  revistei „Dacia Literară”, această nuvelă ilustrează una dintre sursele de inspirație ale  literaturii pașoptiste, istoria națională. 

Nuvela poartă numele domnitorului Alexandru Lăpușneanul, în jurul căruia se concentrează acțiunea și are ca surse de inspirație cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, legendele lui Ion Neculce și creațiile folclorice, în schimb unele date sunt modificate în scop artistic. 

Tema este lupta pentru putere în Evul Mediu, în regiunea Moldovei. 

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este omniprezent și omniscient. Viziunea este dindărăt, cu focalizare zero. 

Relația dintre incipit și final

Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietate auctorială, astfel paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează atitudinea vindicativă a domnitorului. 

Frazele finale desemnează sfârșitul despotului în mod concis și obiectiv: „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul care lasă  o pată de sânge în istoria Moldaviei”. 

Nuvela are o structură riguroasă, fiecare dintre cele patru capitole fiind precedat de câte un moto, care esențializează faptele relatate prin reținerea replicilor memorabile ale personajelor: 

  Capitolul I – „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”; 

  Capitolul II – „Ai să dai samă, Doamnă!”; 

  Capitolul III – „Capul lui Moțoc vrem!” 

  Capitolul IV – „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. 

Capitolul I cuprinde expozitiunea: Alexandru Lăpușneanul  se întoarce pentru a doua oară  pe tronul Moldovei (1564), în fruntea unei armate turcești și este întâmpinat de o solie formată din cei patru  boieri trimiși de Ștefan Tomșa: Veveriță, Spancioc, Moțoc și Stroici. Intriga apare tot în acest capitol și se referă la hotărârea lui Alexandru Lăpușneanul de a-și relua tronul, fiind dornic să se răzbune pe boierii  care l-au trădat în prima sa domnie. 

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și conține o serie de evenimente: fuga lui Ștefan Tomșa în Muntenia, desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea boierilor considerați trădători, intervenția Doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta omorurile și promisiunea pe care acesta o face Doamnei de „a-i oferi un leac de frică”. 

În compoziția capitolului al III-lea, intră mai multe scene romantice prin caracterul lor  excepțional: participarea și discursul domnitorului la slujba religioasă de la Mitropolie, ospățul de la palat și uciderea celor patruzeci și șapte de boieri, moartea lui Moțoc produsă de mulțimea furioasă și oferirea „leacului de frică pentru Doamna Ruxanda” (acesta corespunde, ca moment al subiectului, punctului  culminant). Episodul în care-l trimite pe Moțoc mulțimii înfuriate dovedește cinismul domnitorului.

În capitolul al IV-lea, este înfățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de domnie, Alexandru Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului. „Bolnav de friguri”, domnitorul este călugărit, conform obiceiului vremii, dar, când își revine, amenință să-i ucidă pe toți, inclusiv  pe propriul fiu, urmașul la tron. În consecință, Doamna Ruxanda ascultă sfatul boierilor și își otrăvește soțul. 

Principalul conflict al acestei nuvele istorice este exterior și privește lupta pentru putere dintre domnitor și boieri. Conflictul secundar, dintre domnitor și Moțoc, boierul  care-l trădase în prima domnie, este amintit în primul capitol și încheiat în capitolul al III-lea. 

Conflictul social dintre boieri și popor este limitat și rezolvat în capitolul al III-lea. 

Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și reflectă întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, pentru a doua oară. Redarea culorii (atmosferei) locale (istorice) – imaginea Evului Mediu moldovenesc este conturată de autor prin descrierea vestimentației domnitorului și a doamnei Ruxandra, obiceiuri de la curte (participarea domnitorului la slujba din biserica sau ospățul), funcțiile din dregătoriile domnești. Se folosește un număr relativ restrans de arhaisme și regionalisme inspirate din limbajul cronicilor. În ultimul capitol, se trece, prin rezumat, la secvența morții domnitorului, patru ani mai târziu. 

Personajele, realizate potrivit esteticii romantice, sunt excepționale și acționează în împrejurări excepționale, cum e cazul lui Alexandru Lăpușneanul, care întruchipează domnitorul  feudal crud și tiran. Personaj macheavelic, el știe să-i folosească pe ceilalți în favoarea lui. Cuvântarea lui din capitolul  al III-lea constituie un model de ipocrizie. G. Calinescu găsea totuși că „eroul principal al nuvelei are o semnificație superioară”.

Doamna Ruxanda este un personaj de tip romantic, construit în antiteză cu soțul ei, Alexandru Lăpușneanul, ea este blândă și are un caracter slab, pentru că nu acționează din proprie voință. 

Concluzia 

Această lucrare este o capodoperă, cu atât mai mult dacă ținem seama că este prima de acest fel din literatura noastră. G. Călinescu a evidențiat valoarea ei estetică, afirmând că dacă ar fi avut în sprijin o limbă de circulație universală, ar fi fost la fel de celebră ca „Hamlet”. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi a reprezentat un model pentru scrierile în proză cu caracter istoric de mai târziu, precum nuvelele „Doamna Chiajna” și „Mihnea-Vodă cel Rău” de Al. Odobescu.