*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2023, pp. 16 – 17)

Crescut lângă biserica din sat, Alexandru Drăghici nădăjduiește înspre „patria din cer”, metaforă pentru paradis. Pentru consolidarea opțiunii, chiar așa își intitulează cel mai recent volum, Patria din cer (Editura Didahia, Severin, 2019), a cărui proiectare în trei secțiuni (În tinda serii, Gulaguri vegetale și Muguri de cruce) sugerează cele trei praguri esențiale ale omului: ieșirea în lume, perenitatea naturii și viața de apoi. Elementul religios al cărții este subliniat de motto, din Psalmul 103 al lui David: „Cânta-voi Domnului în viața mea / Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. / Plăcute să-i fie cuvintele mele, / Iar eu mă voi veseli de Domnul”.

Pentru a ajunge în paradis, acest spațiu mirific, conferit de credință și de îndeplinirea riturilor strămoșești, poetul recurge la câteva mutații, sugestive pentru viziunea lui, că există, dincolo de universul fanic, o lumea eternă și armonioasă. Astfel, schimbă atât destinația, cât și funcțiile aspectelor care-l atrag, o sinecdocă sui-generis. Coarnele cerbilor devin o proprietate a stelelor, lumina însăși deprinde schelet osos, iarba este macatul la care țăranca a lucrat iarna, în casă, la războiul de țesut, pe când mormintele capătă o față veselă, de la buruienile care se descătușează, în creștere, peste cripte: „Stele scutură din coarne cerbii, / stă în capul oaselor lumina / tata mângâie-n macatul ierbii / mielul neavântat ce va să-l țină / Zăpada-și zvârle peste casă-un dinte, / copilărește iarba pe morminte” (Primăvară). Îndeletnicirile firești ale gospodarilor, precum aratul, îi apropie de natura celestă, suverană, iar cel mai bun exemplu este tatăl poetului care, prin mersul la câmp, trăgea spre sat pelicula ocrotitoare a zilei, în detrimentul nopții (a cărei durată parcă se restrângea): „Când tata se-ntorcea de la arat / sufletul zilei mai sta peste sat” (Întors la vatră). Întors în sat, ulterior peregrinărilor prin viață, fiul ia locul tatălui, ca stâlp al casei, dar, fiindcă nu preia și faptul campestru (aratul), datorită diferenței profesionale și de viziune, clopotele domină atmosfera, prin sunetul lor prevestitor, în timp ce nopțile ajung să fie mai lungi: „Acum prin curte seara își petrece / fereastra întunericului rece / Curg clopotele zorilor spre sat / nu mai merge tata la arat”. Odată instalat în sat, fiul se redescoperă pe sine, cu toate că senzația schimbării acelui modus vivendi este extrem de palpabilă și nu atât de ușoară, precum ar fi de presupus: „Trece pe uliță amintirea / unei liniști mioape / din lagărul ierbii / încercând să mă scape. / Iarna îmi fură din poartă / scrisoarea primăverii trecute, / din tindă copilăria / nu mai vrea să se mute” (Acasă). Îngerii sunt preocupați să vestească pe țărani asupra etapei înfloririi cireșilor, dar și asupra trecerii vieții, fapt care nu ar trebui să-i îngândureze, devreme ce și în cer (așa cum este înțeles cerul: drept spațiu în care se regăsește divinitatea, împreună cu eonii care îl ajută în susținerea armoniei cosmice), sunt pomi înfloriți, chiar cei mai spectaculari cireși din sat pot fi o imitație a celor de acolo: „din calendare sfinții ne arată / cireșii-n ceruri mamă, înflorind” (Cireșii satului). Cei care trec dincolo (în lumea umbrelor etc.) nu mai au bariere așezate dinaintea personalității lor și, în sfârșit, apar celor apropiați (cel puțin, în vis) drept întruchipare a aspirației lor predilecte, a tendințelor care i-au animat frecvent: „Prea singur tata venise la mine / mirosea a grâu și a pământ / tot satul îi curgea prin vine / și nu putea să zică un cuvânt” (Tata în vis); din păcate, îi lipsește cuvântul, dar poezia pe care fiul o scrie, pe seama mesajului primit, anume să se dedice vetrei satului, este rezolvatoare.

Alexandru Drăghici se exprimă pe un spațiu scurt, angrenând viziuni și semnificații profunde, care au rolul de a-i sublinia vocația de a-și cânta satul în versuri luminoase și elegiace, totodată, o îngemănare rarisimă în lirica de astăzi. 

Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2023, pp. 16 – 17)

Între timp îți vezi de viața ta – este titlul cu specific de învățătură al volumului semnat de Cristina Hermeziu (Editura Junimea, Iași, 2020). Revelația (truismul că viața este efemeră) are loc după câteva experiențe, mărturisite în lirică, de către autoare:

1. Cauza imobilității lucrurilor rezidă în împrumutul, de către acestea, al unei stări umane („orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi” – dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă), 2. Constatarea că omul este „un animal” care, deși dotat cu judecată, totuși, când este îndurerat, sângerează, 3. Vremea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în stolurile de păsări care „pleacă noapte de noapte”, 4. Când cel despre care îl crezi apropiat este deznădăjduit, sfătuiește-l să-ți scrie – cele scrise rămân, 5. Pentru armonia în conviețuire, este necesar să ai răbdare și să asculți. Dacă nu se respectă câteva dintre aceste reguli sau norme subiective, necesare autoarei însăși, după cum ea și-a dat seama, ajungând să se cunoască suficient de bine, totul se va nărui, fără a se mai putea reface, întrucât comunicarea va intra în ceață („e ceață”). Aceste capitaluri de dublă natură, psihologică și morală, alcătuiesc prima treaptă de cunoaștere. A doua, intitulată sămânța lor venită din deșert, reliefează binefacerile expectativei adoptată ca formă de depășire a greutăților vieții: „așteptarea e bună / ca o cupolă din folie trans / lucidă întinsă peste craniul deschis”. Sentimentul de a sta deoparte contrastează cu dinamica naturii înconjurătoare: „cresc mai repede buruienile”, ziua devine „albă de tot”, vântul „așază frunze / pe râu”, iar într-un asemenea peisaj, în care poeta a cules „un braț de urzici înflorite”, până și acul se însuflețește: „dacă îți intră un ac în picior / mi-a spus băiatul acela / acul urcă râurile de artere / vadul venelor // până se înfige / cu un tremur / îndrăgostit / în inimă” (deconstruiește-ți frica). Cu ton de lirică medievală („în retrovizor câmpul încrețit se face leneșă eșarfă”), este scrisă a treia secțiune a cărții, secțiune în care se observă propensiunea poetei de evaziune și în alte spații, în afara celor mioritice, semn al îndeplinirii scopului de până acum, de a aprofunda evenimentele care i-au trecut pe dinainte. Acolo unde ajunge (poate cu pasul sau cu ficțiunea), apa are o consistență diferită, iar instrumentele agrare, precum coasa, au temperatura lor: „uleiul încins al Senei // spre seară / lama aproape rece // mirosul de iarbă coaptă”. Continentul Europa nu are suficientă întindere, pentru a mulțumi un eu interior animat de cunoaștere, precum nici ambianța rustică. De aceea, în poemul următor, refugiul în metrou pare a fi o țintă, urmărită de multă vreme, o regăsire de sine: „m-am strâns în mine / în metroul 6 / ticsit de americani / frumoși și guralivi”. Noul decor, de factură urbană, propice unei Marlene Monroe (a cărei rochie este suflată în sus, de către curentul de aer de la gura de aerisire, produs de trecerea metroului), nu anihilează vechea voce lirică (sistemul de exprimare precedent), care se aude la fel, rezonând cu mediul natal. Indiferent de țara în care a poposit, poeta sugerează existența unui indice al originii, care nu o lasă a se depărta prea mult de tradiție și de ceea ce știe despre sine: „am probat o rochie / pe chei la denfert // toți hulubii / cu ochi de rubin / au coborât din văzduh // de parcă cineva a scăpat / un pumn de grăunțe / între traverse”. Totuși, pentru a consemna atingerea unui țel în explorare, ca un rezultat pe care să-l afișeze cunoștințelor rămase acasă, Cristina Hermeziu aduce aminte de Styx, râul care desparte lumea vie de cea de apoi, tot ca despre o destinație familiară („hârtia kraft nu trage apa / iar apele styxului / se știe / sunt uleioase”), însă unele taine „de neșoptit” le-a păstrat pentru sine („între pliuri”), atitudinea aceasta fiind un semn al deciziei de a nu se risipi întru totul.

Tema dragostei, în afara celei a umblării (mereu cu un obiectiv sugerat), de la un cap la altul al planetei, este consolidată cu nenumărate motive specifice, precum întâlnirea și preocuparea legată de ceea ce va rămâne, peste sute de ani, din lumea contemporană cuplului de îndrăgostiți: „peste un timp / cartierul va fi ras de pe suprafața pământului / fierul forjat al balcoanelor din dantelă / dat la topit / la pierre de taille / clădită în cuburi ecologice / banca noastră / tăiată cu bomfaierul / picioarele retezate . cu faiul // peste sute de ani / se vor descoperi / rădăcinile ei”.

În concluzie, volumul de față este delicat, atractiv, al cărui ritm corespunde liricii universale.