Actul al II-lea (Într-un cabinet medical)

SCENA 1

Asistenta medicului care a supus-o hipnozei pe Fortuna:

-Nu, tu nu ești Fortuna, ci Ana!

Fortuna (pe scaun, ușor nedumerită):

-Ana? Of! Mă strânge zidul (Își strânge haina la piept).

Asistenta:

-Este numai aer aici. Camera este destul de mare…

-Mă strânge zidul! Am un ecou al baladei în ființă. Ce va fi având Manole cu mine, de m-a zidit?

SCENA 2

Asistenta (strigând la medic):

-Domnul doctor, veniți să continuați hipnoza! Ați lăsat-o pe femeie în vremea în care se zidea mănăstirea.

Fortuna (cercetând mirată bărcuța din mână, precum și păpușa reprezentându-l pe pirat)

-Dar ce am în brațe? Oh! M-am salvat acelor vremuri de barbarie! Am umblat în straie zdrențuroase pe ulițele unui sat. De ce m-ați abătut de la vremea contemporană?

Medicul (în halat alb):

-Nu mai știai cum te cheamă și ce ți s-a întâmplat. Am încercat să aflăm, prin hipnoză.

Fortuna:

-Oh! Zidul rău mă strânge… Brațele mă dor (se uită la brațe – care poartă urme de agresiune).

Doctorul:

-Ai venit cu vânătăi la noi și amnezică.

Fortuna:

-Atât de bine îmi aduc aminte de Caesar și de vajnicul pirat, dar de cine m-ar fi agresat, nu! Tot necăjită eram și în trecut: bântuiam dezorientată pe ulițele satului. (Către medic). Într-o perioadă fericită nu m-ai dus! Nu îți este milă de mine? (Zice acestea, pe un ton de șagă)…

Medicul:

-În fața agresorului, intenționam să te aduc, să-i aflăm numele, dar, văd, nu s-a putut… Nu ai vrut. Pesemne, ți-ar fi fost mai rău în fața lui, decât ai fi pățit în lumea în care, mental, ai ajuns…

Fortuna:

-De ce să-l fi ocolit pe nemernicul care m-a lovit? (Se uită, din nou, la brațe și începe:) Manole, Manole, zidul rău mă strânge.

Medicul:

-Și-a revenit pe jumătate numai, dar este bine: pare a fi ajuns la momentul confruntării. Voi juca eu rolul lui Manole.

Femeia:

-Manole! Manole!

-Aici sunt. Așteaptă: Am avut un vis, în care Bogomil mi-a transmis să aduc un sacrificiu, pentru rezistența mănăstirii, altfel, ce zidesc ziua, se va surpa noaptea…

-Nu ți-e milă de mine? Am copil în pântec.

-Nu am de ales: am jurat, față de ceilalți meșteri, să zidim pe aceea care prima va ajunge, la noi, cu mâncare.

-Ei, uite, zice femeia semiconștientă, ei și-au anunțat consoartele să vină mai la urmă: le iubesc mai mult decât tu mă prețuiești pe mine!

-Destinul meu este capodopera – mănăstirea va dăinui și de mine oamenii își vor aminti, precum și de tine.

-Nu mă înveselește deloc ipostaza, dimpotrivă, simt în suflet durerea copilului care nu va apuca a se naște. Întreprinde ceva! Nu-i mai presus jurământul decât viața mea. Schimbă destinul!

(Pe fundal, se prefigurează destinul copilului ajuns mare: nașterea și mersul la școală).

În copilul de pe ecran, doctorul începe a se recunoaște pe sine.

Doctorul (cu surprindere vie):

-Eu sunt acela, din povestea de pe ecran! Oare ce s-a întâmplat? (Către femeie): Îți schimb soarta. Îl dau pe Manole la o parte. (Către Manole, în mod fictiv): Du-te în istoria ta, a spațiului creației tale, intră în mănăstire și stai în altar și roagă-te Domnului să intervină peste Bogomil și să ți se nască fătul sănătos tun! Omul este capodopera universului, nu manopera meșterului zidar.

Femeia:

-O, Manole, iată-mă, ies de sub pătură: ce va fi fost visul meu?

Medicul înspre asistente: Of, am trecut de momentul greu. Am apropiat-o pe pacientă de orele zilei de ieri, sper.

–

lovită de soț, motiv pt care nu a primit ajutor bănesc în regresiunea psihică, la care a fost supusă.

Tu ești mama mea!

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare. Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul prim al unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu Însuși, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea). Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.