Actul al II-lea (Într-un cabinet medical)

SCENA 1

Asistenta medicului care a supus-o hipnozei pe Fortuna:

-Nu, tu nu ești Fortuna, ci Ana!

Fortuna (pe scaun, ușor nedumerită):

-Ana? Of! Mă strânge zidul (Își strânge haina la piept).

Asistenta:

-Este numai aer aici. Camera este destul de mare…

-Mă strânge zidul! Am un ecou al baladei în ființă. Ce va fi având Manole cu mine, de m-a zidit?

SCENA 2

Asistenta (strigând la medic):

-Domnul doctor, veniți să continuați hipnoza! Ați lăsat-o pe femeie în vremea în care se zidea mănăstirea.

Fortuna (cercetând mirată bărcuța din mână, precum și păpușa reprezentându-l pe pirat)

-Dar ce am în brațe? Oh! M-am salvat acelor vremuri de barbarie! Am umblat în straie zdrențuroase pe ulițele unui sat. De ce m-ați abătut de la vremea contemporană?

Medicul (în halat alb):

-Nu mai știai cum te cheamă și ce ți s-a întâmplat. Am încercat să aflăm, prin hipnoză.

Fortuna:

-Oh! Zidul rău mă strânge… Brațele mă dor (se uită la brațe – care poartă urme de agresiune).

Doctorul:

-Ai venit cu vânătăi la noi și amnezică.

Fortuna:

-Atât de bine îmi aduc aminte de Caesar și de vajnicul pirat, dar de cine m-ar fi agresat, nu! Tot necăjită eram și în trecut: bântuiam dezorientată pe ulițele satului. (Către medic). Într-o perioadă fericită nu m-ai dus! Nu îți este milă de mine? (Zice acestea, pe un ton de șagă)…

Medicul:

-În fața agresorului, intenționam să te aduc, să-i aflăm numele, dar, văd, nu s-a putut… Nu ai vrut. Pesemne, ți-ar fi fost mai rău în fața lui, decât ai fi pățit în lumea în care, mental, ai ajuns…

Fortuna:

-De ce să-l fi ocolit pe nemernicul care m-a lovit? (Se uită, din nou, la brațe și începe:) Manole, Manole, zidul rău mă strânge.

Medicul:

-Și-a revenit pe jumătate numai, dar este bine: pare a fi ajuns la momentul confruntării. Voi juca eu rolul lui Manole.

Femeia:

-Manole! Manole!

-Aici sunt. Așteaptă: Am avut un vis, în care Bogomil mi-a transmis să aduc un sacrificiu, pentru rezistența mănăstirii, altfel, ce zidesc ziua, se va surpa noaptea…

-Nu ți-e milă de mine? Am copil în pântec.

-Nu am de ales: am jurat, față de ceilalți meșteri, să zidim pe aceea care prima va ajunge, la noi, cu mâncare.

-Ei, uite, zice femeia semiconștientă, ei și-au anunțat consoartele să vină mai la urmă: le iubesc mai mult decât tu mă prețuiești pe mine!

-Destinul meu este capodopera – mănăstirea va dăinui și de mine oamenii își vor aminti, precum și de tine.

-Nu mă înveselește deloc ipostaza, dimpotrivă, simt în suflet durerea copilului care nu va apuca a se naște. Întreprinde ceva! Nu-i mai presus jurământul decât viața mea. Schimbă destinul!

(Pe fundal, se prefigurează destinul copilului ajuns mare: nașterea și mersul la școală).

În copilul de pe ecran, doctorul începe a se recunoaște pe sine.

Doctorul (cu surprindere vie):

-Eu sunt acela, din povestea de pe ecran! Oare ce s-a întâmplat? (Către femeie): Îți schimb soarta. Îl dau pe Manole la o parte. (Către Manole, în mod fictiv): Du-te în istoria ta, a spațiului creației tale, intră în mănăstire și stai în altar și roagă-te Domnului să intervină peste Bogomil și să ți se nască fătul sănătos tun! Omul este capodopera universului, nu manopera meșterului zidar.

Femeia:

-O, Manole, iată-mă, ies de sub pătură: ce va fi fost visul meu?

Medicul înspre asistente: Of, am trecut de momentul greu. Am apropiat-o pe pacientă de orele zilei de ieri, sper.

–

lovită de soț, motiv pt care nu a primit ajutor bănesc în regresiunea psihică, la care a fost supusă.

Tu ești mama mea!