Peste tot, în Alba – Iulia, unde intrai, era cald, foarte cald: în lift, în restaurant, dar mai ales în cameră.

La fel și la Cluj – Napoca: însă aici, în camera de la hotel, am reușit să depistez butonul de reglare a temperaturii și m-am simțit mai în largul meu (altfel, nu aveam loc de căldură). La hotelul din Alba – Iulia, tot îmbrânceam căldura să iasă, dar nu știam pe unde altundeva (să-i dau vânt afară), decât pe fereastră…

Legat de temperatură…

Am plecat în vacanță, cu impresia că este primăvară: impresia aceasta a influențat masele de aer și am avut parte de soare și de vreme bună, aproape ca vara.

Abia când am ajuns acasă, am revenit cu picioarele pe pământ, fiindcă am dat, în curte, peste o babă iarnă, nu tocmai rea, dar înfășurată cu multe cojoace: mi-a oferit și mie unul – mi l-a aruncat cu mâna dreaptă -, de parcă eram Traian. Poate iarna – cât mai rămăsese din ea: o mână de bătrână – își aducea aminte de împăratul care o urmărea să dea naștere poporului. Ce înseamnă pentru Dochia (din legendă) două milenii și ceva? Un ceas! din care îmi acorda și mie o clipă, din confuzie: îi semănam a roman, după lobii urechilor, dar și dac, după statornicia în curtea mea, așteptând să vină, din istorie, strămoșii mei, pe care, câteodată, îi vreau alături, cel puțin, de la străbunici la tata, însă, din păcate, surveneau numai amintirile lor, ca un ecou.

Știu că ei nu ar fi dorit să fiu trist și m-am îndreptat spre bagajele în care aveam suvenire, precum o cană de lut, pentru cafea. O, ce idee! mi-am zis și am băut, spre seară, cafeaua turcească.