Un pumn de destine (2)

Uitați-vă la gamba albă a femeii – e din marmură! A putrezit demult, fețele bărbaților – cât de dârze par! se vor fi topit sub pământ. Din părul aranjat al femeii zâmbitoare, nu mai există niciun fir.

Din trecătorii aceștia, întruniți cândva, în anul 1930, în clipa din fotografie, nu va mai fi rămas nimic, fiind roși de viermi, în morminte…

Din întregul ansamblu, poate vreo roată de la cărucior mai sclipește prin cine știe ce ogradă, iar din vestimentație, câțiva nasturi se vor fi rătăcit prin garderobă.

Ce nu prea e de îndurat: peste o sută de ani, și noi, care mișunăm încă pe planetă, vom rezida în fotografiile de aiurea din posesia strănepoților, care nici nu vor ști cum ne vom fi numit și ce avem astăzi în suflet.