La… Roata, din Cluj – Napoca. Platoul ardelenesc

La intrare, am menționat rezervarea pe care o făcusem. Cele două tinere au confirmat-o, după care una dintre ele, îmbrăcată în costum tradițional românesc, m-a condus la masa mea, plasată într-un colț, pe stânga, imediat ce pășeai în interiorul unei camere mici, joase, cu bârne deasupra.

Imediat ce m-am așezat, mi s-a adus un păhărel de rachiu, „din partea casei” – mi-a precizat aceeași tânără, care avea să mă deservească și de aici înainte.

Lumea de la cele patru mese era de cea mai bună calitate, de la notari – veniseră cu hârtii și discutau pe seama lor – în sus…

Cercetând meniul, auzeam discuțiile de la masa alăturată: se punea de o nuntă. Feciorul (ca să păstrez nota locului) era însoțit de tată, iar fata, de tată și o rudă apropiată. ”Nu mai fi așa timidă!” – îi recomanda băiatul. Cum transilvăneni au un ritm mai lent de execuție, ecoul rugăminții se va fi concretizat peste vreo săptămână, presupun.

Deși erau destul de avansați cu termenii, totuși plutea un inconvenient în aer, pe care nu am apucat a-l desluși, fiind ocupat cu… meniul.

Am comandat un platou ardelenesc, doldora de toate: sarmale, cârnați, friptură nu știu de care etc. Nu l-am dovedit. Nu mi se mai întâmplase de ani buni să nu mai pot înghiți nimic, să fi simțit că, dacă mă mai forțez cu vreo bucată, voi plesni.

Colac peste pupăză: tânăra mă mai întreba dacă mai doresc ceva…

Ambientul era adecvat renumelui.

Cu toate acestea, pentru mine, în acel moment, conta atât de mult să iau o gură de aer.