În bistroul străvechi, din anul 1568, contemplam strada: totdeauna, mi-am dorit o casă ori un apartament cu vedere la stradă, așa cum este aici – între trecători și mine, cel dinăuntrul clădirii, nu era decât un geam. Dacă ar fi fost iarnă, respirația oamenilor de afară s-ar fi însăilat pe ferestrele mari, ca o figurină întâmplătoare.

Un bătrân s-a așezat pe banca de pe trotuar. Era atât de sărac în aparență, încât nu reușeam să leg numele orașului Cluj de cineva atât de pauper, care-l străbătea și căruia îi era, poate, chiar rezident. Acum treizeci de ani, cum arăta acest bărbat? Sunt convins că purta blugi și plete, nu pantaloni învechiți și pălărie cu boruri neregulate, ca astăzi… S-a ridicat repede și a plecat din analiza mea, pe care, probabil, o resimțea în undele nevăzute și i s-a smuls, ca un trunchi din rădăcina realului.

Am zărit, încă o dată, steagul fluturând în vânt, pe care era inscripționat anul 1568: această încăpere există dinainte de Unirea făurită de Mihai Viteazul! Trădarea de atunci, din august 1601, din partea maghiarilor, plutea în aer, adusă acolo de cunoștința mea despre eveniment.

În timp ce în bistrou, intrau tineri voioși, eu interpelam, în sinea mea, personajele istorice, la care adăugam pe combatanții pașoptiști, care vor fi mâncat aici, din străchini de lut și cu linguri de lemn.

Din atâtea sute de ani, măcar dacă o singură opinie, dintre atâtea spuse în această încăpere, ar fi rămas ca un afiș, suspendând de bârnele ornamentale, vă dați seama cât de mult ar fi contat în prezent? Măcar un catastif dacă s-ar fi păstrat! în care să fi scris diverși vizitatori / clienți…

A avea istorie este atât de important!