În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.

Marile curente literare care au infuzat cultura noastră au reprezentat posibilități de conexiune cu orizontul cultural al umanității.

Nichita Stănescu este al treilea reformator lingvistic din istoria poeziei românești, după Eminescu și Arghezi. 

La fel ca în situația oricărui mare autor, și în opera lui, identificăm mai multe etape.

Prima etapă, cuprinsă între anii 1960 și 1966, de la volumul de debut, Sensul iubirii, până la 11 elegii, denotă eforturi în configurarea și descoperirea de sine sau a propriului sine. Nichita Stănescu își caută profilul, investigând zone tematice și stilistice, dar cu mențiunea că deja autorul lansează o manieră, anume fixarea pe o idee și relevarea acesteia de către fiecare poem în parte. În primul volum, poetul experimentează detașarea de mentalul epocii, punând accent pe obiectul investigat, ca un explorator ajuns într-o lume nouă. În al doilea volum, O viziune a sentimentelor, pare a fi găsit mijlocul departajării onorabile de efervescența prefacerilor sociale: descrierea pregnantă a consecințelor interioare, determinate de trăirea unui sentiment ca dragostea. Descoperirea propriului eu se reliefează în volumul Dreptul la timp. Poemul Către Galateea este o artă poetică neomodernistă, în care se realizează inversarea rolurilor: artistul este cel născut de operă. Titlul este o aluzie la mitul lui Pygmalion, sculptorul din Cipru care, îndrăgostit de una dintre statuile lui de fildeș, o roagă pe zeița Afrodita s-o însuflețească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se naște un fiu, numit Pathos. Nichita Stănescu reinterpretează mitul, atribuind eului liric valențe demiurgice, fapt care echivalează posibilității nașterii universului de către operă: „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. / Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, / sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui / copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,/râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,/şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,/pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,/naşte-mă. Naşte-mă”.

Resituarea într-un punct zero îl face expugnabil oricărui pericol. Iubirea e o trăire interioară, dar, în cazul de față, poetul, redistribuindu-și viziunea într-un personaj masculin, pus în situații dintre cele mai variate, încă nu s-a recuperat pe de-a-ntregul și, din ceea ce-i alcătuia cândva esența, iubirea a rămas pe dinafară și s-a înrăit față de el însuși, drept semn al înstrăinării: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colții albi mi i-a înfipt în față,/m-a mușcat leoaica, azi, de față” (Leoaică tânără, iubirea). Reîntoarcerea afectului la un sine aparținător se produce în mod violent. Motivul pândei, prolific de obicei în balade sau în romane, aici apare ca un atu al fiarei, subliniind, încă o dată, ferocitatea atacului. Consecința o constituie, în mod nescontat, mansuetudinea victimei care prima a fost disprețuitoare cu vocația pentru iubire a propriului corp și a ignorat-o până când aceasta s-a materializat într-un contur de fiară. Natura telurică, parcă eliberată ca un disc din mâna atletului, se manifestă cu viteza pe care fostul trăitor al vârstei de aur a dragostei a avut-o în deplasarea prin univers ori în spațiul vast al propriului sine. În vârtej, se epuizează tot conținutul dens al naturii, iar din omul ce spera a fi redevenit, mai rămâne privirea pe care și-o recunoaște ca personală, întrucât, altfel, și auzul mai rezidă, nu a dispărut (a sărit mai încolo): „Și deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape./Și privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și 51 auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii”. Reconstituirea eului în ființă e posibilă numai prin comuniune cu natura, ale cărei taine, nedeslușite în totalitate, nici de știință, pot conferi aceluia care ajunge să le cunoască, prin intuiție, deschideri incalculabile către univers. Poemul este mai degrabă o lecție despre ceea ce înseamnă a fi om adevărat: să completezi benefic ansamblul teluric. În Lacustră, George Bacovia exprima spleenul omului incapabil să se opună ofensivei acvatice. Nu sesizase niciun progres științific în acest sens, de protejare față de calamitățile naturale. Acesta era motivul regăsirii „pe aceleași vremuri” ale Comunei primitive, când și atunci erau probleme asemănătoare. Efectul iubirii diminuează senzația de ființă, pe care o avusese tânărul, rupt cuplului de către poet, pentru a-i analiza comportamentul sau pentru a-i verifica pasiunea pentru femeia alături de care a pretins să ridice o lume. Adam (cel inventat de Nichita Stănescu) nu cunoscuse iubirea adevărată în Geneză, deși fusese ancorat în vârsta de aur a acestui sentiment fast. Anestezia mâinii indică o forță mai mare a afectului, decât materia în sine, alcătuitoare a corpului, mai mult, o volatilizare a omului ca întreg, în relieful inspirat de senzațiile trăite în pasiunea intempestivă. Practic, materia se transformă în impresiile pe care i le trezește canonul generat de simțuri: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe./Și alunecă-n neștire/pe-un deșert în strălucire,/peste care trece-alene/o leoaică arămie/cu mișcările viclene,/încă o vreme/și încă o vreme…”. Iubirea este prezentată drept rod al întâmplării, precum în Antichitate, se credea că zeul Cupidon, copilul, trimitea săgeți fermecate către inima vreunui pământean. Prima întâlnire se configurează a se fi petrecut undeva la începutul lumii; retrăirea momentului aduce salvarea de la iubirea aceasta de mare impact, de o impulsivitate transfiguratoare și portantă a aceluia care i se dedică, în cazul de față, un soi de semizeu, al cărui atribut imortal, în plan artizanal, contribuie la restabilirea, în actualitate, a episodului rememorat. Amintirea face parte din apanajul eonilor, fiind o piedică pentru ei să devină altceva decât sunt, dar nu și pentru a remonta în contemporaneitate scene variate fiindcă orice le trece prin gând se definitivează instantaneu.

A doua etapă, a consolidării de sine, cuprinde volumele publicate între anii 1966 –1980. Cu 11 elegii (1966), începe recunoașterea unei entități superioare, în a cărei apropiere personajul liric a stat și se vede îndreptățit să-i prezinte biografia. De la un discurs de la pupitru, a adoptat altul, din catedrală, al unui credincios care merge zi de zi la biserică, însă care, atunci când dobândește ceva, exprimă propriile opinii cu autoritate distinsă, din mijlocul oamenilor ori suit pe Muntele Tabor.

Latura autobiografică este dezvoltată în cartea Roșu vertical(1967), în care se observă și o accentuată poziție bergsoniană: „Nu trebuie înțelese sentimentele,/ele trebuie să fie trăite” (Pean). Eul liric s-a încetățenit, iar titlul volumului conferă o nuanță de participare la viața colectivă, prin adeziunea la vreun partid politic: erau ani de avânt revoluționar. Alfa (1967) este volumul amplificării aproape a tot ceea ce influențează pe tânărul poet, care-și asumă stările, neîmpărtășite în cuvinte, ale indivizilor trăitori în diverse epoci istorice, devine cu mândrie purtătorul lor de cuvânt, retrăindu-le viața, favorizat de harul său de ființă itinerantă în timp. De la visul de a fi fondat o lume, poetul trece la acela de a pune bazele unei biblioteci universale, precum Ptolemeu în Antichitate, căruia îi închină o carte, Laus Ptolemaei (1968). Verva dialogală din Laus Ptolomaei este continuată în Necuvintele.

În sfârșit, a treia etapă este consacrată experimentării unei noi arte poetice. În Noduri și semne (1982), volum de încheiere a unui șir îndelung de experiențe, Nichita Stănescu adoră să vorbească despre natura umană, pe care o privește din unghiuri variate, iar ideea fundamentală este că sentimentului i se subsumează aproape totul. Autorul apelează la introspecție, realizând signatura în care stătuse, surd și orb la ceea ce se desfășura pe lângă el: „Privirea dă ocol albului ochilor,/alunecă pe iris înapoi în pupile,/sunetul rămâne agățat de lobul urechii,/cântecul nu pătrunde în timpane”. Văzutul e un dar pe care acum îl recapătă, e momentul refacerii legăturii cu natura. O preocupare nespusă, dar mereu urmărită, a poetului a fost depistarea demonului pe care să-l domine prin dispută nemijlocită. Presat la propriu, aproape strivit de trupul celui pe care l-a secondat, demonul, a cărui manifestare predilectă o constituie disimularea, atitudine care i-a asigurat conservarea puterii, își recunoaște, prin auto-relevare, eșecul – iese la suprafață, nemaiputând rezista, nici poruncii: „arată-mi-te!” (Nod 15), nici apăsării propriu-zise. S-a ajuns aici datorită activităților spirituale ale omului Nichita Stănescu. Litigiul se rezolvă printr-un meci de box, în care adversarul neatent pierde. De două ori mai puternic este poetul; o dată, deși nu-și vede adversarul, demonul camuflat, totuși îl dovedește din întâmplare, a doua, meciul este pierdut de competitorul imprudent, care-și compromite atuul omniprezenței: „Daimonul urlă că mă culc pe el,/întind brațul și Daimonul meu urlă/că îl pălmuiesc./(…)/Stau – și Daimonul meu urlă/că pe el stau./Ei bine, mi-am zis,/dacă tu ești pretutindeni,/ arată-mi-te!/El mi s-a arătat./Urla”.

Fronda față de autoritatea fatumului, semn al incompatibilității neo-modernismului cu trăsăturile tragediei antice, o regăsim în versurile din Nod 19, intime ca semnificație Psalmilor de Tudor Arghezi: „Ia cunoștință că pot ucide,/că pot zdrobi cu călcâiul capul suav/al stelei răsărinde și placide,/din pricina căreia am devenit zugrav!”; răzvrătirea vine din încrederea aceluia care s-a confruntat cu moartea și a biruit-o, ca Iisus (deși modalitatea este diferită, prin temeritate, autorul, prin abținerea de la păcat, Mântuitorul): „Ia cunoștință că nu am milă de mine,/că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!/Grabnic ți-aduc la cunoștință toate acestea!/Vezi ce faci!”. Nemulțumit cu soarta, pe care a crezut că o domină, că o face bucăți, poetul reinterpretează mitul lui Oedip, însă din perspectiva parabolei însușite; vrea să îndrepte lucrurile și pentru unii predecesori ai civilizației (care le-au ambarasant, fără voia lor însă. Pretenția presupune intervenția în trecut, unde este convins că își va regăsi trupul și tonusul vârstei de atunci. O sintagmă recurentă este: „într-un coș împletit”, de fiecare dată, cu semnificație identică: loc al pierzaniei. Accepția este de înțeles aici, fiind vorba de o readucere în actualitate a unui mit de factură tragică, dar poate fi și alta, anume că se schimbă o vârstă, a copilăriei, cu aceea a tinereții: „Mi-am furat trupul de copil,/l-am înfășat/și l-am pus într-un coș împletit/și l-am azvârlit în fluviu/să se ducă și să moară în deltă” (Nod 23). Previzibilă este și tendința permutării mitului, a parametrilor acestuia, în spațiul național. Cuvântul „deltă” subliniază ideea. Viața pământească este mai frumoasă decât moartea și, probabil, decât supraviețuirea în altă dimensiune. Semnificatul versurilor: „Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar nemilos/mi-a venit cu el (coșul împletit, n.n.) în brațe/tocmai acum” este conform maximei lui Gaston Bachelard – „Copilăria durează toată viața. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult”.                                                                                  

Nichita Stănescu este poetul pe care l-am apreciat de la început și pentru a cărui dispariție prematură îmi pare atât de rău, întrucât sunt curios, precum și în cazul lui Mihai Eminescu, în ce direcție s-ar fi dus opera lui atât de originală.