În primăvară 

Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 


(DUPĂ OVIDIU)
Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.




ÎNTOARCEREA LUI ADAM ÎN PARADIS

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, PUFNEAU, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor. 


PSALM

Înzorzonat de lacăte și chei, ai mai umblat prin zare, ca Făt-Frumos... 
Când Te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-Ți privirea spre Tine însuți, 
spre miezul de energie care te ține viu în secole, de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, pentru a descânta acele chei să-ti cadă în nisipul fierbinte al deșertului prin care te mai odihnești, ca un beduin, legând cămila de răcoarea oazei (cândva, pe acolo, și fiul Tău a răspuns tuturor ispitelor
cu forța șoaptei). 

De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele de a Te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.  

Însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește in ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie... 



PREGĂTIRE...


Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: 
îi pune hamul, 
să iasă la câmp,
pentru semănat...
Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, 
precum cobra, din coșul dresorului. 

Femeia nu-și găsește opincile prin casă. 
-Uite-le aici, sub pom! îi strigă el 
cu of de supărare, 
dar și de șagă, 
totodată. 
-Cum ajung să mă încalț? 
-Parcurgi anii copilăriei 
din nou, 
să înveți să faci nodurile... Pe sârmă!
Cine mai este ca tine! O acrobată 
am și eu în bătătură. 
-Dar în spate nu mă sui? 
(nu se lasă de întrebat femeia din prispă). 

Ascultător, 
deși țanțoș, 
țăranul își ia în spinare consoarta
și o duce la opinci, 
precum valul ajunge la mal, 
alunecând pe spinarea peștilor. 

-Văleu! se deșteaptă ea, 
abia la destinație. 
Dar, om ce ești, 
nu puteai să mi le aduci la scară? 
Ți-ai omorât spinarea... 
-Cu o povară! 
Calul dă si el din cap, a aprobare, 
dar înțelesese mesajul invers, 
că el, bărbatul, ar fi prea greu.
-La câmp, îmi vei reproșa, toată ziua,
că ești obosit din culpa mea (adaugă femeia, 
prefăcându-se a fi rea). 
-M-oi descurca
și de data aceasta,  
singur - conchide țăranul cu vocea-i masculină
și o dă jos din cârcă. 

Femeia rămase acasă la somn -
îi va duce, mai târziu, 
ulciorul de apă. 
Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge din reveria lenei 
ca pe floare și o așază în căruță,
pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice bidiviului pur-sânge. 
 


DUPĂ SFADĂ...

Grădinile suiseră în floare,
în zadar, le-ai fi căutat în preajmă, 
numai gardul rămăsese la drum, 
ca semn al sprijinitului meu de uluci, 
pe când, vrăjit de amor, 
te așteptam și nimic nu-mi mai trebuia. 

Ne luăm de mâini, însă, acum
și traversăm strada fericirii, 
care s-a întins în sufletele noastre, 
cu popas de înghețată, pe o bancă, 
sub coastă.

Ce liniște descoperim în propriul nostru sine! 
Firului de iarbă, 
dacă se ivea, 
l-am fi auzit atât de bine!

În crengi, se preocupă să cânte un cuc,
pe care-l răsplătesc, în mod generos, 
cu versuri, elaborate în această amiază de gală. 



DIOGENE: ÎNTÂLNIREA CU ALEXANDRU CEL MARE

Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, 
de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi 
și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume. 

De astăzi, o iau de la capăt... 
Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, 
îmi voi arunca ochii asupra orașului, 
pentru a zări măcar un singur cetățean, 
dornic de a-și spori fericirea în austeritate, 
dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare. 
Mai alaltăieri, 
a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, 
cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, 
asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii 
și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, 
eu, de sub vestmântul meu, 
să uit de ceea ce-mi poftește trupul, 
pentru o înălțare spirituală, 
până în preajma vulturilor, 
de la care am învățat apucătura de a reflecta mult 
și să mănânc puțin. 

Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, 
fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat 
și mă simt îmbătrânit, 
ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, 
sperând, mereu, să dea peste Rai, 
la a cărui poartă să bată cu disperare, 
pentru a sădi mărul din care a mâncat, 
dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – 
că el a prăsit oameni… 



ÎN SATUL DE PESCARI

Grecia, senină ca un vis,
sat și oraș, fără hotar precis.
Într-un sat de pescari,
locuitorii, în costume naționale, ca-n filmele vechi.

Am coborât într-o pagină de Kazantzakis,
casele văruite-n alb, cu etaje mărunte,
plase de pescari și unelte de lemn,
zărindu-se te miri unde, ca într-un tablou străvechi.

În centrul satului, soarele își făcuse culcuș,
ca un urs insațiabil de razele zilei.
Pe o bancă, sub smochin, greci bătrâni,
cu pălării, vorbeau în șoapte pierdute.

Pe drum, o bunică turtită de basmale negre,
legate strâns sub bărbie, timp suspendat,
imposibil să crezi că, vreodată,
a avut și ea o vârstă de primăvară.

Austeritatea învăluia totul,
claustrofobia bântuia fiecare colț,
un sat liliputan, ca într-un film uitat,
dimensiuni micșorate, o lume ce intrase la apă.

Am fugit din centrul strâmt, spre dealuri,
într-o curte de instituție.
Mașina oprită, lărgimea redobândită,
în sfârșit, ceva recognoscibil:
vacanța încuind ușile școlii. 


INSOMNII

Trezire la ore ciudate, telefonul ca un judecător implacabil,
4,30 și simțuri în dezacord, oboseală și neliniște,
Televizorul devine tovarăș de insomnie,
Dramaturgie nocturnă, în speranța unui somn fugar.

Rutina adoptată în zilele mai leneșe,
Ochi închiși, cosmosul palpitând în surdină,
Liber să plutească în vremea eternă,
Fără a lăsa urme în tumultul vital.

Dușul devine ritual de trezire,
Gânduri despre greutatea bătrâneții,
Sub apa caldă, reflecții inopinate,
În euforia împrospătării sub para de metal.

Totuși, întrebările despre bătrânețe persistă,
Fredonez încet o melodie, 
fără tracul pe care-l am, 
dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, 
chiar a unui manechin neînsuflețit, 
când m-aș bloca!