Răstignit pe litere, 
Zeus își spunea în barbă  
vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place, 
altuia nu-i face!” și ofta, 
gândindu-se la Prometeu, 
titanul milos, 
care dăruise oamenilor 
o copie a fulgerului din cer, 
focul pizmaș, talpă a iadului...

De la acea poruncă nedreaptă
(ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă
și să îndure în ficat lovitura de oțel,
a pliscului vulturului întunecat), 
a început puterea lui Zeus să scadă - 
ajunsese el, 
cel mai de temut dintre olimpieni,  
slab (ca fata de împărat, 
blestemată să fie bătrână mereu); 
jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu, 
care, din umbră, îl lăsase
să conducă pământul, 
huma albastră din univers, 
dar numai până la prima eroare 
de viziune, 
această decizie de înfumurat, 
orbit de propria-i glorie. 
(Va urma)

-O, vin' la mine, tu!

Ca tunetul, 
porunca spre mine coborî. 

-Iată că am sosit!
Unde ești, Zeus, 
bătrâne filantrop? 
M-ai zărit atent la jocul felinelor
și ce ți-ai spus în barbă? Ia să-l chem 
pe dânsul, cel din raza privirii mele, 
la raport...
Ce vrei de la mine? Aștept să-mi spui!

-Un dumicat aș vrea (îngăimă Zeus) 
de pâine neagră,
să văd ce înseamnă hrana pentru voi, 
mă voi abate, 
pentru cât durează mestecatul, 
de la condiția mea de nemuritor,
o voi ocoli, 
precum mireasa ajunge, 
încet, 
la caier, 
să-l toarcă -
soacra i l-a aruncat în pat, 
ca să știe ce o așteaptă 
de acum, într-un veac. 

-Poftim, înghite!
De azi, 
tu, Zeus, deprins cu potire aurite, 
îți vei scădea singur din eternitate, 
aproape două mii de ani!
Șontâc-șontâc, de la dumicat, 
fiindcă senzația de foame 
te va înrobi, 
vei umbla prin aziluri 
și vei învăța despre senectute -
ce hoț e timpul, 
care, în zile de aur, 
ne-o aduce!


 

În cartea lui Homer, 
ale cărei pagini 
erau deschise pe biroul din cer, 
Zeus tăcea, 
părând a fi o păpușă de cârpe.  
Uneori,   
mai tuna și el,
dar fulgerul,
acum, de abia mișca foile, 
care-l acopereau și-l înfundau pe olimpian  
într-o nimicnicie totală. 

Atât fulgerul strălucea - 
de la literele tipărite,
pe care Zeus zăcea, 
până la foaia care le susținea,
un etaj de bolboroseală astrală.  

(Va urma)

Posibilitatea existenței 
lumii se înscrisese în știința de carte, 
a lui Dumnezeu; toate operele nemuritoare, 
care aveau să fie cugetate, 
de la Vergiliu și Dante, 
la Eminescu și Gogol, 
tronau ca trofee (deja)
pe masa Lui. 

Când Dumnezeu ofta  profund, 
descleștând cosmosul din țâțâni, 
paginile capodoperelor se răsfirau
și El, Voievodul cu barbă al genezelor
(desăvârșirea creației aparține oamenilor),
le cuprindea cu privirea, 
ca N. Iorga le citea, pe nerăsuflate
și într-o clipă...

Aceasta era în cer.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon - stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc, 
dintr-un ram și o piele de bivol, 
ucis de urs, pentru hrană.

Câteodată, 
Cupidon îl țintea și pe Dumnezeu,
cu amor pentru cosmos 
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu 
își îmbogățea inima 
cu o nestinsă iubire. 

Dintre zei, 
Cupidon rămăsese pe afară,
scos din istorie, ca din oală -
de către Dumnezeu. 
Ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăteau cuminți, 
împietriți în Iliada lui Homer, 
cartea de căpătâi,
fiindcă în pagini 
li se mai găsise loc.

După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „timp”, 
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peșteră, 
al unui urs. 

„Mor! Mor! Mor!” ursul se auzea -
dacă ar fi tradus mormăitul,
cei doi oameni și-ar fi dat seama
că este prevestitor asupra unei stări
pe care nu o știau, 
moartea care-i ocolise în rai, 
de frica lui Dumnezeu. 

Nici senzația de pericol 
nu o cunoșteau, dar, acum, 
în prima zi pe pământ, 
acoperiți de frunze de platan, 
se confruntau 
cu vibrația negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden 
le ascundea. 

Adam i-a pus gând rău ursului
care nu mai zărise niciodată siluete 
umane și nările-i mari, 
cât ușa de la rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. 
Prin urmare, 
ursul nu-i băga în seamă,
dar, în agitația oarbă din peșteră,
i-a zgâriat. 
Adam, 
instant, 
a pălit
(înviaseră emoțiile fricii
și ale feririi de inamic). 
(Va urma)

 

Dintre atâția sfinți ai calendarului, 
câți mă aud invocându-i, 
în zile diverse? 
Dacă unul dintre ei
ar apropia imaginea mea de inima lui, 
va începe să mi se împuțineze ființa, 
lățindu-se umbra din suflet. 

Focul de la inima sfântului 
ar lumina și latura neagră a lucrurilor. 

Cum să depășesc imobilitatea materiei? 
m-am întrebat... 
Arama clopotelor se auzea,
sunând în bătaia amurgului. 

Tu ai trecut pe lângă mine și mi-ai sugerat 
să pun motoare lucrurilor... 

Și nu-mi pot ierta nepăsarea!
Cât de mult aș fi vrut, 
atunci, 
să zboare, peste mine,
frunze fără putință de popas! 
În dorință, 
sufletul meu domina cosmosul...

Amurgul bătând arama clopotelor.

În adâncul peșterii întunecat, 
în timp ce trebăluia câte ceva,
Adam a strivit sub călcâi
un bob de ceară (de la fagurele
adus în culcuș, de către urs). 

Raza, 
reflectată și încorporată de ceară.
a explodat. 

În brațele lui Adam,
Eva s-a aruncat și l-a sărutat îndelung, 
precât de nouă era senzația erotică -
îi străbătea ca un tren de furnici 
întregul trup.
În lumină, ei nu se mai văzuseră din rai. 

Eva îl iubea pe Adam,
însă el devenise tot mai preocupat 
de vânătoare -
peștera trebuia cucerită definitiv!
și l-a nimerit pe bietul urs
cu prima săgeată, 
slobozită în istorie. 
Așa a apărut supremația omului sapiens. 

(Va urma)