O concesie: de la planul de a zămisli pe Adam, Dumnezeu ajunge la al doilea, echivalent completării naturii umane, cu, până la urmă, o parte de trup exclusă, dar de bază pentru ridicarea Evei. Esența nunții. Lui Adam i se va oferi un sprijin potrivit în stăpânirea grădinii și a sentimentului solitudinii, care l-ar fi întristat într-un spațiu al fericirii; se evită astfel antinomia unicității. Demersul creator deschide virtualități multiple, între care legătura cu natura interzisă, dar invocată. Transplantul coastei s-a produs perfect, dar în măduvă, legătura cu interiorul masculin precedent nu e total destrămată. Spiritul femeii împrumută, prin coastă, neliniștea de a se regăsi, totuși, într-un trup născut din ideea consolării.
Timpurile diferite în care au fost creați bărbatul și femeia, provoacă virtualitatea păcatului. Adam deschide ochii pe Creator. Comunică direct. În plus, beneficiază de statutul de stăpân asupra viețuitoarelor, pe care le și numește. Nu poate fi ispitit cu starea de stăpân. Eva oscilează între două tipuri de porunci. De ce n-ar urma un sfat rostit atractiv? A fost creată pentru afectarea singurătății, poate chiar a unicității lui Adam.
Expresia „asemănarea cu Dumnezeu” poate fi tradusă prin faptul că avem destin; desigur, destin terestru, pierdut în vămile către viața de apoi. Ieșirea creației din mâinile autorului, se produce și prin răsfrângerea capacității enorme de inovație. Sau Dumnezeu, stăpânind destinul, îl păstrează în afara timpului, ca să ni-l confere, la un moment dat, pentru desăvârșirea intențiilor noastre predominante? O dilemă care se rezolvă în virtutea principiului „crede și nu cerceta”.
Prepoziția „după” confirmă rolul secund al subiectului uman. Imediat, o tendință permanentă de a recupera și limita prototipul suprem. Pentru noi, destul de greu pentru că trebuie să evităm modelul Adam și să avem abținerea cerută. Asemănarea, oricât de mare, nu exercită originalul. De aceea e un compromis. Dumnezeu ia fire omenească, pentru a o îmbunătăți. Un model ireproșabil într-o natură cu scăderi.
La Empedocle, întâlnim principiul „asemănătorul cunoaște pe asemănător”. Noi însă îl cunoaștem pe Asemănător, într-un mod interior. Aproape intuitiv. O amintire a mecanismelor interne moștenite, dar „așezate” în primul om de El. Creierul poate trăda. Conștiința conferă măsura abaterilor și face transferul, la judecată, înspre iezer sau iarbă. „Eidola” eterne, în rugăciuni sau invocații, pătrund printre atomii noștri, rezultând senzațiile de Dumnezeu cărora le vor cădea pradă prezentul și slăbiciunile noastre din acest timp. Abandonare a individualității pentru o reîntrupare în dualismul celest-terestru. Cade o limită în comunicarea pentru apropiere prin rugăciune ori faptă.
„Homoiosis” are șansă de realizare prin Katharsis. După Socrate, funcția principală a acestei stări dezirabile, este „de izgonire a răului din suflet”, iar un mijloc bun de curățire –întrebările. Katharsis ne-ar depărta de de faptul asemănării, dar tot n-ar putea înfrânge compromisul primar (după asemănarea…), marcat în physis. Transfigurarea materiei, prin „lucrul” sufletului, într-o aparență luminoasă și veșnică, s-a întâmplat, însă, la Iisus.. Esența L-a desăvârșit și L-a înălțat (reînălțat). Căderea din Eden pe pământ e chiar trupul.
Natura e alt compromis, însă al spiritului vast. În schimbul mărginirii în trup, va crea acestuia nemulțumire și speranță. Oferă măreție. Primește, în replică, un corp de legi pe care, dacă nu le cunoaște, se poate rata din condiția de transfug.
Omul atentează la autoritatea poruncii supreme, nu prin proslăvirea autodeterminării, ci, mult mai rău, supunându-se puterii de disimulare a unei creaturi de rang inferior. Condiția lui va fi interferată de trăsăturile șarpelui. Acestea, de fapt, îl coboară din Eden. În apropierea Domnului, se insinuează o rocadă a rolurilor. S-a distrus inocența ignoranței care asigura o comunicare fluidă între principiul divin și cel uman. Primii oameni savurau o stare de contemplație. Timp aveau cele stăpânite de ei. Animalele asigurau impresia de mișcare. Comportau vârste și aparențe variate, ca să nu determine sentimente de monotonie în creație. I-ar fi plictisit de rai. Cuplul princeps a fost coborât în timp. A completat panorama animalelor cu o notă de rațiune. Ratio dobândită, nu oferită. Blaga, în Trilogia cunoașterii, este îndreptățit să fie deplorat de cunoașterea paradisiacă. Marele Anonim a instituit censura transcendentală între universul criptic și om. Cunoașterea de tip luciferic apropie omul modern de starea contemplativă atemporală a lui Adam și cu această stare asupră-i, va trăi amploarea misterelor, înțelegând evadarea lui Adam, sub presiunea esențelor și a autorității divine manifestante în timp și-n descendenți. În suflet, imaginea raiului. Motivul devenirii și cauza dihotomiei.
Schimbarea (metabolys) – o conciliere a aparențelor unei vârste cu suflul nou al alteia. O asumare a acestui suflu de către vechea aparență. Un acord cu devenirea. Materia, fără apel la ratio, se oferă transformării, sau, prin perisabilitatea mediului care-l conține, spiritul consimte, dincolo de ethos-ul specific, la întoarcere în albia inițială.
Logos-ul, care la Plotin însemna „lumina arhetipală”, deși înregistrează, nu are mijloace de a opri devenirea. Provoacă sufletului suferința schimbării. După felul individului, fie orientat, prin biserică și prin școală, către spațiul etern, putem discuta despre persoane care știu să primească superior transformarea, deci trăsăturile căpătate vor exprima devenirea, fie numai supus vârstelor, fără cunoștințe sau credință, iar noi ne vom referi numai la sensul propriu al schimbării. Trăsăturile fizice se modifică (sunt influențate de trecerea vremii) până când le permite natura. Când expansiunea transformării nu mai e posibilă pe pământ, după extincție, va continua în alte cadre, și nu va mai fi obiectuală. Metamorfozei îi repugnă dimensiunile noi materiale și va pretinde, pentru manevră, masa anterioară, refugiindu-se într-un punct, eventual ADN. Însă niciodată devenirea. Ceea ce este recuperabil și, mai ales, transformabil la o ființă, conține datele lumii de apoi.
Dumnezeu privește dincolo de istorii. Totuși, a creat omul. Unda apărută prin mișcarea mâinilor Lui, a imprimat firii umane un destin de credință salutar. Iisus a fost ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi. E Adam perfect.
Ideea coastei îndepărtate nu a fost „plinită” cu nimic. Bărbatul are nostalgia întregului. Nunta – o refacere a sinelui. Prin nuntă se repetă situația primară de însoțire. Adam și Eva, prelungiți în descendenți, se înfățișează Domnului , pregătiți de supunere și de recâștigare, prin credința în ei și în modelul Iisus, a fericirii din Eden, deși la o scară modernă.
În cartea lui Tobit, descoperim fatumul nunții. Fatum comunicat de înger și împlinit prin întreprinderile lui deloc discreționare. Excepția, al cărei echivalent lexical poate fi „minune”, are un atribut multiplu: de determinare a evenimentelor pe un traiect semnificant, și de exersare a funcției de făuritor al istoriei, de către Dumnezeu. Dar istoria derivă din fapte personale, asupra cărora se răsfrânge înclinația către bine sau rău a indivizilor. Determinarea pornirilor semnalează asupra unui ethos mai mult sau mai puțin deschis spre Dumnezeu.
Sfatul și îndemnul îngerului către Tobit de a o lua pe Sara de soție, e o intervenție în timp a voinței maxime, pentru declanșarea unei surse de iubire în pieptul lui Tobit, spre împrospătare și întărire a unei ramuri etnice alese.
Nunta nu este un act la voia întâmplării și, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inimă și izvorul dumnezeiesc de iubire care abia așteaptă să scalde cu unde noi pereții cordului. Nunta oferă omului ocazia de a-și previziona căsnicia. Bucuria evenimentului îl face sensibil la fiorii viitorului.
În mine însumi descopăr virtualități multiple. Pacea interioară mi-o asigur printr-un compromis cu natura mea. Dacă sunt gesturi de răutate în jur, sau de fățărnicie, trec mai departe, în speranța, precum Diogene în agora, cu lampa în mână, că mă voi refugia în dialoguri civilizate cu altă cunoștință. Ofer situației gestul meu de indiferență ca să recapăt, de la structura sufletească proprie, măsura atitudinii ei precedente, o măsură dublă, respectarea a ceea ce sunt.