S-au dus acele vremuri, pe care le socotesc senine, datorită marii mele speranțe în viitorul pe care l-am străbătut. Principalele obiective erau legate de școală și de carte. Aveam în față treapta a doua, a cărei apropiere îmi dădea fiori. Până la facultate, de la liceu încoace, nu citeam în liniște niciun volum, fiindcă aveam mustrări de conștiință – îndreptățite – că îmi pierd vremea cu „dulci nimicuri”, în loc să tocesc paginile de istorie sau comentariile kilometrice. Dar le-am împăcat pe toate.

Acel domn, gazda noastră, a trecut demult în altă lume. Din ce a rostit pe suprafața pământului, dăinuie expresia lui dinainte de masă, pe care am fixat-o eu, aici. pe blog. Însuși unchiul Dorel a murit în anul 2005 – la reînhumare, nu mai rămăsese nimic din trup.

Mătușa Marioara este de-o seamă cu Ion Țiriac. De câte ori o revăd, simt o apropiere deosebită, știind cât de mult o prețuia și admira tata. Verii mei au diverse ocupațiuni. Victorița, fosta ei colegă de cancelarie și turistă ca noi, atunci, se bucură, probabil, de poziția politică a fetei sale.

(Va urma)

Referindu-se la Maria Dragomiroiu, unchiul Dorel avea o singură expresie: „E mortală!”.

În ziua evenimentului, bântuiam pe lângă sala de spectacol și am auzit, pe lângă mine: „Uite-o!” – era vorba despre această interpretă de muzică populară. Am căutat să o văd și eu (precum în copilărie, pe Maria Ciobanu, venită la o nuntă din satul nostru), dar nu am reușit, fiindcă a trecut în viteza rachetei. Mai lent era impresarul, soțul ei, un bărbat chel și destul de robust, pe care, fără voie, l-am întrezărit.

Cel puțin, aveam ce-i spune unchiului Dorel, în cazul unei revederi.

După ce am ieșit din îmbulzeală, am dat ocol pe la tarabe, dar cel mai mult, de librării eram interesat, care, în stațiune, nu se găseau. În schimb, era un chioșc. Între ziarele din vitrină, zăceau și câteva pachete de cărți – pe atunci, o carte bună era pusă la pachet cu alta nevandabilă. Din păcate, chioșcul era mai tot timpul închis. Pentru mine, totuși nu era o piedică să citesc titlurile cărților. Cu un titlu am și rămas în memorie, până astăzi: Căpitanul Nemo.

Pe seară, mergeam la poștă, de unde alegeam ilustrate colorate pentru bunicii de la țară. Mă chinuiam să exprim ceva literar, pentru a-i impresiona. După ce strecuram ilustrata în cutia poștală, începeau îndoielile, oare nu era mai bine să fi scris altfel? În asemenea frământări interioare, mă avântam, dacă, în afară, nu exista nici măcar un ștrand, precum m-aș fi așteptat, inspirat de numele Băile Olănești!

(Va urma)

Cea mai bună apă de băut – toată lumea spunea – era cea de la Izvorul 24, dar eu nu eram convins. Pentru mine, prima impresie, întărită și de următoarele, a fost dezolantă – aburii grei, cu miros de ouă clocite, predominau atmosfera – nu găsisem raiul, însă descoperisem cel mai bun loc de jucat de-a v-ați ascunselea (pitulușul), pentru că nu te vedeai. În incintă, aburii păreau pomi albi.

Femeile în vârstă luau apă de la robinetele de bronz, în tăcere de biserică. Fie că erau în fața icoanelor, fie a șirului acvatic de la țeavă, ele tăceau la fel și plecau spre unde aveau treabă, convinse că au înfăptuit un lucru unic, anume să fie zdravene, în urma curei de apă miraculoasă. În fiecare dimineață, treceam pe acolo, ne învârteam, ne așezam pe câte o bancă din parcul din apropiere și cam atât. Mă plictiseam de moarte și, la întoarcere, nu aveam cum să mă laud, față de colegii de clasă – ce era să le spun? Că am fost, unde? La cinematograf, nu mergeam, din cauza aglomerației și a lipsei de civilizație – cu multe bilete se făcea speculă.

În acea vară, se crease rumoare, datorită unui spectacol, a cărui vedetă era Maria Dragomiroiu, interpretă pentru care unul dintre unchii mei, Dorel, făcuse pasiune.

(Va urma)

Ardeam de nerăbdare să ajung la izvorul frecventat de tovarășa Ceaușescu – se spunea că venea des în stațiune.

În prima zi, am mers, însoțiți de mătușa Marioara – ne explica pe îndelete care dintre izvoare tămăduiește rinichii sau previne depunerea pietrelor, care face bine la stomac etc. Erau resurse acvatice pentru fiecare dintre organe. Eu speram să mă satur de apă minerală, din aceea de care ne aducea tata de la Buziaș, nicidecum să beau din toate, cu pondere. Nu sufeream de nimic, deși ne duceam ca la farmacie. Cumpărasem sticluțe speciale, în care să luăm apă.

Mă așteptam să mă scald sau să văd o patrie a izvoarelor vertiginoase, curcubeie permanente, îngeri liliputani…

Izvorul 24.

(Va urma)

Cum se va fi strecurat voievodul țării – așa i se mai spunea tovarășului, era pus în rând cu marii domnitori -, prin iarba înaltă și uscată de aici, după ce va fi coborât din helicopter? mă întrebam în sinea mea, pentru că nu mă exteriorizam – înțelesesem de la tata să mă feresc să vorbesc despre marele conducător, în fața altora. Și nu deschideam discuția. Nici nu mă interesa. Preferam subiecte despre Eminescu, precum și astăzi.

Îl vedeam pe tovarășul, în imaginație, tresărind prin iarbă, ca iepurele îngâmfat; părându-mi prea scund pentru un asemenea mamifer, îl comparam cu un melc, lent de la natură, însă vioi de la funcție. În contemporaneitate, este întrecut de politicienii mămicilor lor, în micime și lentoare.

(Va urma)

Spațiul, care ar fi trebuit să fie paradisul meu pentru câteva zile, era, de fapt, o casă de țară – fără etaj ori alte modernități de construcție. În față, murmura o boltă joasă, cu schelet de lemn, sub care trăgeam seara, pentru odihnă. La o masă, înspre drum, luam prânzul. Acel bărbat, care era stăpânul casei și gazda noastră, avea cam șaizeci de ani. Era corpolent și volubil, chiar se credea spiritual. A rostit o vorbă care a întors pe dos o expresie uzuală. Ne așezasem (toată echipa) să mâncăm și ne uram „Poftă bună!”. El, care apărea ca din văzduh, a intervenit: „Se spune Mâncare bună la poftă!”. Vorbele acestea mi-au rămas întipărite în minte, dar fără vreun efect pozitiv.

(Va urma)

Șapte coline dacă ar fi avut stațiunea Olănești, pe a opta ar fi locuit acest domn. Și chiar pe al optulea deal trebuia să ajungem. Până la destinație, te opreai să-ți tragi sufletul.

Așteptam – nu mai rețin ce – pe marginea unui teren de sport – acolo se încinsese un meci de fotbal. Aveam pantaloni de velură, pe care mi i-am sumes, Mi-am încheiat mai bine șireturile de la adidașii cu vârf întors și am intrat într-una dintre echipe, compusă din domni trecuți bine de patruzeci de ani etc., durdulii și cu pretenții de tactică. Nu am jucat mult, fiindcă nu am agreat atmosfera nesportivă. O singură fază am făcut, îngenunchindu-l pe adversar, care venise repede, să mă ia cu fulgi cu tot. L-am fentat din corp – eram cu spatele, mimam că nu-l observ; când a încercat să mă deposedeze, m-am întors, aruncând mingea cu vârful piciorului drept, peste genunchiul lui etc.

Am revenit la marginea terenului și, împreună cu suita (mama, sora, mătușa Marioara plus copiii – verișorii mei -, Victorița și fiica ei), am urcat la următorul nivel, ca într-un joc electronic de astăzi.

În timp ce suportam suișul anevoios, imaginea mea despre paradisul despre care auzisem se destrăma și, în inimă, cobora tristețea, fiindcă nici aici nu depășeam orizontul cenușiu pe care-l cunoșteam și căruia nu-i puteam scăpa, decât în sinea mea.

Și în acest colț de țară, era comunism. Pe alei, treceau, în pași de pioneri, oameni în vârstă, înspre locul de aterizare a helicopterului prezidențial. Mai mare era forfota decât obiectivul – se discuta despre faptul că terenul e păzit. Într-una dintre zile, aveam să-l vizităm și noi: o suprafață cam de patru sute de metri pătrați, cu șanț betonat pe margini, iar în mijloc, se zărea un pătrat mai mic, tot de beton – acolo era punctul de aterizare.

(Va urma)

Vorbitul lumii era indescifrabil, dar, de la cei din apropierea mea, auzeam câte ceva despre viața lor.

Din legănarea autobuzului, a răsărit un glas – era al mamei (striga la mine): Uite munții!

Mi-am aruncat ochii pe geam. Nu zăream decât o bandă verde. Am căutat mai departe cu privirea și am remarcat un vârf de munte. O batistă uitată de vreun zeu în bătaia soarelui – așa-mi părea zăpada, care se încăpățâna să nu se topească în focul verii.

Câțiva păstori atârnau de coasta muntelui. Eram mirat cum de nu se răstoarnă la vale, ce magnet aveau acești păstori în opinci. Ceva mai sus, cu botul în iarba verde, pășteau oile.

(Va urma)

Eram în autobuz, în picioare. Din cauza aglomerației, eram împrăștiați – nu știam unii de alții, eu pe la mijloc, iar mama și sora – pe unde te miri. Urmăream atent bara de susținere, să prind ocazia să mă agăț cu mâna. Încercam să-mi mențin echilibrul, dar era greu numai așa, cum apucasem eu – lângă spătarul unui scaun, pândind reacția autobuzului, astfel încât, la vreun stop sau frână bruscă, să nu cad, din inerție. Fiind înghesuială mare, de căzut, nu aveam cum, dar să mă și trezesc în brațele celor de pe lângă mine sau ei peste mine, nu-mi convenea. Acestea erau gândurile mele și drumul părea infinit de lung.

(Va urma)