Rinocerii de Eugen Ionescu. Analiză pe text

Rinocerii

            Într-o atmosferă de piață, regăsim un tic de comportament, dintre acelea avute de Farfuridi și Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, dar în altă notă, inspirată de moravul celui pe care Jean, personajul cu purtare previzibilă, trebuie să-l întâlnească:

BERENGER: Păi, dacă-i așa, nu mă simt chiar vinovat… de vreme ce și dumneata…

JEAN: Nu-i deloc același lucru: mie nu-mi place să aștept. Eu n-am timp de pierdut, și cum știu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari”.

            Jean este unul dintre aceia în stare să vrăjească vorbele. Dintr-odată, omul din fața lui se transformă în acel pământ însetat, totul pornind de la senzația de sete pe care conlocutorul Berenger, nume care-i confirmă starea de băutor inveterat, și-o recunoaște: „JEAN: Ai înțeles foarte bine. Vorbeam de cât îți e de uscat gâtlejul: e un pământ care soarbe mult”.

            Jean se dedică unei realități virtuale care-l avantajează; pretinde că nu s-ar fi dus la ziua lui Auguste, un prieten comun, chiar dacă ar fi fost invitat. Dacă și-ar fi exprimat regretul că nu a fost invitat, ar fi consimțit la un statut inferior celui pe care-l deține Berenger în fața lui. Duelul de personalitate, inițial părând câștigat de Jean, apoi, prin raportare la aniversara lui Auguste, de către Berenger, este întrerupt de apariția unui rinocer, apariție care determină reacții de teamă, din partea negustorilor și a clienților. În larma creată, o femeie își strânge la piept pisica, semn al adeziunii acesteia la viața de tip casnic.  

            Goana rinocerului prin oraș este parțial justificată de podoaba din fildeș purtată de „Domnul Bătrân” care este foarte elegant. În registrul absurd al piesei, rătăcirea animalului sălbatic în civilizație are o cauză,  fie în faptul că a fost deposedat de corn (din care s-ar fi confecționat bijuteria) și acum umblă bezmetic și în zadar să-l recupereze, fie în reprezentarea simbolică a lumii moderne, la care a recurs autorul, pentru că nu se mai știe diferența dintre sălbăticia propriu-zisă și urbanism.

            Interpelarea imaginii rinocerului schimbă relațiile din urbe. „Domnul Bătrân” încearcă să se agațe de vârsta gospodinei, iar ceilalți, de energia inspirată de animal. Revenirea la ordinea anterioară, prin rearanjarea lucrurilor, comportă lentoare, ca un mecanism care a fost uns cu mult ulei, iar până la a funcționa fluent, are nevoie de rodaj.  

            Interferența replicilor conferă o notă umoristică textului, în genul expresiei populare: „Unde dai și unde crapă”. În afară, ele se aud distorsionat, dezlipite de sensul propriu, dar în ansamblul interior, pe scenă, se înscriu în logica firească a discuțiilor dintre actanți. Calamburul semantic nu este întâmplător, autorul având ocazia de a-și afirma indirect opiniile despre societate. Dintre imputările implicite, cele mai multe marcate de intervenția Logicianului, ar fi: iraționalitatea, deghizarea caracterului sub hainele de stradă, inepția. Îndemnul gospodinei către bătrân, de a-și pune pălăria pe cap, îl asigură de ghicirea intenției acestuia de a o însoți, nu mai este necesar să pozeze într-un domn reverențios, chelnerița anunță, absolut accidental, dispariția rațiunii, indivizii preocupați de carte sunt văzuți drept animale rapide (celeritatea denotă și hăituire), iar cei care stau de vorbă cu ei, niște retrograzi cărora așa le trebuie, să întâlnească intelectuali, pentru că nu au binevoit să cumpere de la tejgheaua lor, a celor care fac aprecierea; fapte mărunte, precum protejarea pisicii la sân, devin rarități seculare. Fiind trecută în brațele Logicianului pentru o clipă, atât cât îi este necesar gospodinei să-și adune lucrurile de pe jos, felina este numită cometă care mai poate și zgâria. Replicile întârziate, venite din mai multe unghiuri, sărite ca așchiile din trunchi, dau impresia unor locuitori ușor autiști:

„CHELNERIŢA: Îți stă mintea-n loc!

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină): Doamnă, vă rog să-mi faceți onoarea de a-mi permite să vă ajut să adunați lucrurile de pe jos!

FEMEIA (către Domnul Bătrân): Vă mulțumesc. Puteți să vă puneți pălăria, vă rog. Doamne, ce spaimă am tras.

LOGICIANUL: Spaima e irațională. Rațiunea trebuie să-nvingă spaima.

CHELNERIŢA: Nu se mai vede.

DOMNUL BĂTRÂN (către Gospodină, arătând spre Logician): Prietenul meu e logician.

JEAN (lui Berenger): Ce ziceai?

CHELNERIŢA: Da’ fug repede animalele-astea!

GOSPODINA (către Logician): Încântată de cunoștință, domnule.

BĂCĂNEASA (Băcanului): Așa-i trebuie. N-a cumpărat de la noi!

JEAN (către Patron și Chelneriță): Ce ziceați?

GOSPODINA: Eu. în orice caz, nu i-am dat drumul pisicii!

PATRONUL (la fereastră, ridicând din umeri): Nu vezi în fiece zi chestii de-astea!

GOSPODINA (către Logician, în timp ce Domnul Bătrân strânge lucrurile de pe jos): Vreți să fiți amabil și să țineți dumneavoastră pisica un pic?

CHELNERIȚA (lui Jean): Așa ceva nu mi-a mai fost dat să văd!”.

LOGICIANUL (Gospodinei): Sper că nu zgârie!

PATRONUL (lui Jean): E ca o cometă!”.

            Șirul de evenimente nu presupune existența a ceva limpede, a unei concluzii, de așa ceva duce dorul întregul oraș:

LOGICIANUL: Silogismul cuprinde o propoziție principală, una secundară și concluzia.

DOMNUL BĂTRÂN: Ce concluzie?”.

            Goana rinocerului pe străzi a redeșteptat sentimentele de revoltă. În sfârșit, oamenii se gândesc să dea curs unor impulsuri, intime naturii lor, nu pentru o cauză înaltă, ci pentru a se proteja de incursiunile animalelor sălbatice, precum în comuna primitivă (când una dintre soluțiile ingenioase, de a evita atacul fiarelor, însemna construirea locuințelor lacustre). Efectul replicilor întârziate îl constituie și acela că „autoritățile locale au scăpat de la grădina zoologică”. Șocul a lăsat urme în psihologia masei. O bună bucată de vreme, orice discuție va fi marcată de eveniment. 

            Față de cei doi amici, Lache și Mache, din schița lui Caragiale, care se susțin reciproc, numai o gelozie unduioasă despărțindu-i temporar, Jean și Berenger își desființează unul altuia ideile despre urbea în care trăiesc; mai mult decât atât, primul, simțindu-se descoperit, nu rezistă replierii în discuție,  a convivului său, de la un aparent delir geografic, la o expertiză asiduă a ceea ce el, Jean, denotă din punct de vedere atitudinal. Tema pe care ei o dezbat este banală și inutilă, pe unde a hălăduit până în prezent rinocerul, dar spaima creată este de proporție colosală. În logica absurdă a unuia, se înscrie celălalt, absolutizând-o într-un mod care exasperează pe inițiator. Dialogul angajează elemente de optică ingenioasă, dar sufocate de paradoxe. Jean vorbește despre nomazi, despre interdicția accesului acestora în oraș, formulată de primărie (conform părerii lui: în categoria „nomazi” intră orice vietate mobilă), își descrie localitatea drept o „Castilia Mică”, numai pentru a anula opinia conlocutorului său cu privire la habitatul inorogului. În finalul secvenței, Berenger, desperat că nu i se admite nimic din ceea ce a opinat, sublimează tot ceea ce i s-a imputat, printr-o afirmație menită să încheie subiectul: „Atunci, ce să mai zic? Poate c-o fi stat ascuns sub o piatră… Sau și-o fi făcut cuib pe-o cracă uscată”.

            Orice trăsătură psihică pomenită în conversație este afiliată exemplarelor animaliere, nu în mod sarcastic, de către emițătorul mesajului, ci de către destinatar, care întoarce împotriva lui însuși noima subiectului, fiind încă marcat, deși nu recunoaște, de un asemenea fapt imprevizibil, precum imixtiunea rinocerului în urbe. Când i se reproșează a fi „încăpățânat”, Jean a găsit o analogie a lui ca om cu asinul, dar este o eroare de percepție a spiritului discuției, eroare care-i aparține: „BERENGER: Ei, nu, că ești încăpățânat.

JEAN: Mă faci și catâr pe deasupra. Nu vezi că m-ai insultat?

BERENGER: Dar așa ceva nici nu mi-a trecut prin minte

JEAN: Dumneata n-ai minte!”.

           Conversațiile ating un anumit prag al contextului, dar și de la această limită înainte, se animă. Spre exemplu, când nu par a mai exista resurse minimale de respect între vorbitori pentru a face posibilă continuarea, dialogul se regenerează de la maleabilitatea unuia dintre ei. Berenger consimte că nu are minte, în ideea de a ajusta irascibilitatea celuilalt, dar, dimpotrivă, îl inspiră în debitarea ofensei până la capăt: „JEAN: Sunt lucruri care le trec prin minte chiar și celor lipsiți de minte”. Odată cu această remarcă, absurdul piesei atinge alt nivel, de impunere a unei realității subtile, într-un perimetru presupus gol. Dificultatea cade tot în sarcina celui lezat, care ar trebui să-și explice de ce o idee nocivă partenerului de dialog nu-și putea face loc într-un cap presupus „fără minte”. Cu alte cuvinte, Berenger este forțat să recurgă la introspecție. Dimensiunea interioară nu este exploatată suficient, fiindcă sunt rediscutate evenimentele din perspectiva rutinei locuitorilor, de ce nu ar fi fost ei periclitați de goana rinocerului „prin oraș ziua-n amiaza mare” (la acea oră, oamenii se aflau la slujbă, în biserică). Disputa verbală dintre cei doi încetează la vederea lui Daisy, o tânără dactilografă, care ia cu adevărat mințile lui Berenger. Acesta uită de sine, se ridică în picioare și, din neatenție, varsă paharul de băutură „pe pantalonii lui Jean”. Gestul trădează considerație pentru persoana întrezărită, pentru Daisy, reprezintă o mostră de luciditate, de control asupra sieși însuși, un efort de a nu-și deconspira viciul față de o persoană pe care o apreciază, după cum recunoaște, dar din punctul de vedere al lui Jean, nu este decât un semn că băutura îl poate distruge în mod treptat și iremediabil: „Ai văzut ce va să zică băutura: nu mai ești stăpân pe mișcările tale, nu mai ai forță-n mâini, ești amețit, năuc. Îți sapi singur groapa, prietene, te pierzi complet”.     

            „Cuplul de amici” ajunge să dezbată două modalități de cunoaștere, rațională și dionisiacă, al căror scop comun ar fi despovărarea omului de problemele diurne. Berenger își justifică viciul tocmai prin efectul pe care-l resimte când bea, anume că partea spirituală devine preponderentă, Jean, dimpotrivă, susține cauza abținerii, a limpezimii, care lui îi aduce sentimentul siguranței și al bucuriei de a-și trăi viața. Transpar definiții ale singurătății și ale societății sub raport cantitativ („solitudinea sau multitudinea”).

            Intervenția iterativă a Logicianului în prim-plan este caracterizată de aceeași sforțare, de a lămuri pe Bătrân ce este acela un silogism: „Toate pisicile sunt muritoare. Socrate e muritor. Deci Socrate e pisică”. Replicile lui, ca ale unui spiriduș care suflă în urechile maturilor diverse răspunsuri, completează dialogul celorlalți doi prieteni, deși temele sunt diferite. Derularea în paralel a discuțiilor indică existența aceluiași nivel de cultură:

LOGICIANUL (Domnului Bătrân): Dar faceți un efort de gândire, zău așa. Haide, concentrați-vă!

JEAN (lui Berenger): Fă un efort de voință, zău așa. Hai, concentrează-te!

DOMNUL BĂTRÂN (Logicianului): Nu văd.

BERENGER (lui Jean): Nu văd, chiar nu văd cum.

LOGICIANUL: Trebuie să vi se spună totul.

JEAN: Trebuie să ți se spună totul”.

            Rinocerul a perturbat realitatea într-o anumită direcție, conversațiile închegate ulterior nefiind altceva decât vibrații ale acestei întâmplări, însă niciun fel de coliziune nu a fost consemnată. Când apare a doua oară, bietul animal derutat strivește în goană o pisică. Urbea întreagă vuiește despre caz, manifestând compasiune exagerată față de stăpâna felinei. La un moment dat, femeia însăși nu mai știe dacă mimează durerea sau e sinceră în supliciu, pentru că la câte atenții primește, fie un pahar de apă, fie de whisky etc., din partea patronilor de magazine, nu se mai poate retrage subit, văzându-și mai departe de drum, ci molcom, cu vorbe de recunoștință. 

            Coordonatele spațiale din actul secund sunt moderne. Biroul editurii etalează o asemenea dotare, exhaustivă, de comptoar american: „Un birou din administraţia unei întreprinderi particulare – de exemplu, dintr-o mare editură de publicaţii juridice. In fundal, în centru, o uşă mare cu două canaturi, deasupra căreia atârnă o tăbliţă cu indicaţia: ŞEF SERVICIU. In fund, pe stânga, lângă uşa şefului, măsuţa cu maşina de scris a lui Daisy. La peretele din stânga, între o uşă ce dă afară pe scară şi măsuţa lui Daisy se află o altă masă, pe care se găseşte condica de prezenţă, unde funcţionarii semnează la venire. Apoi, la stânga, tot în prim-plan, o uşă dă spre scară; se văd ultimele trepte ale scării, partea de sus a balustradei şi un mic palier. In prim-plan, o masă cu două scaune. Pe masă: şpalturi, o călimară, tocuri”.

            Despre felină se discută în cele de mai sus birouri, se dezbat amănunte care, în mod obișnuit, țin de identitatea unui om. Viziunea auctorială e maximală asupra universului mic. Învățătorul Botard respinge autenticitatea știrii furnizate de ziar, pe considerentul că nu s-a precizat dacă este „pisică sau motan” ori omiterea i se pare trunchiere a realității, semn că faptul nu s-a întâmplat. Dornic să conteste evidența, adresează întrebări („Și ce culoare avea (pisica, n.n.)? De ce rasă era? Nu sunt rasist, ba încă sunt antirasist”), face afirmații extensibile în silogism („Poate c-a fost vorba de-un purice strivit de un șoricel”). De fapt, obiectivul lui este să epateze, modalitate care-i permite să-și devanseze statutul de pensionar. Pentru a-și etala autoritatea investigatoare, pe care este convins că a obținut-o din îndărătnicia de a nu fi crezut în posibilitatea ca ziua în amiaza mare, un pachiderm să dea năvală în oraș, de a ignora mărturisirile echipei redacționale, Botard recurge la noțiuni, precum politețea, rasismul, galanteria etc., noțiuni pe care le pervertește prin raportarea la eventualitatea unui asemenea eveniment, fiindcă sunt inadecvate. Cu aceeași ironie șfichiuitoare îl abordează și pe Berenger, angajatul care a întârziat la program (tot ceea ce va susține Berenger nu ar fi decât rodul imaginației sale bogate, nicidecum adevăr existențial).

            Doamna Boeuf intră în birou cu probabilitatea imposturii: soțul, deghizat în rinocer, ar fi alergat-o până la redacție. Când femeia se convinge că, într-adevăr, urmăritorul ei este propriul soț, răspunde chemării șuierate a acestuia și i se aruncă în spinare, pe fereastra deschisă, lăsându-i nedumeriți pe redactori (care tratează episodul din perspectivă mitică, văzând în femeie o vajnică descendentă a amazoanelor): „De jos, se aude mugetul tandru al rinocerului.

DOAMNA BOEUF: Am venit, puiule, am venit.

DUDARD: A aterizat călare pe spinarea lui.

BOTARD: Ca o amazoană!

VOCEA DOAMNEI BOEUF: Haide acasă, dragule, să ne-ntoarcem la noi acasă.

DUDARD: Au plecat în galop.

Dudard, Berenger, Botard și Papillon revin în scenă și se așază la fereastră”.

            Impactul îndreaptă piesa către filonul absurdului. Se vorbește de existența a numeroși rinoceri în localitate, însă nu se poate elucida câți dintre ei sunt numai ipostaze ale unor bărbați puși pe șotii care, inspirați de traiectoria imprevizibilă prin oraș a exemplarului sălbatic, se comportă în acord cu plăcerea proprie de a crea panică în rândul concitadinilor, ascunzându-și identitatea în spatele unor măști (reproduceri ale unor capete de rinoceri). Nici Botard nu mai este încântat că a avut dreptate a nu da crezare informațiilor multiple despre așa-zisa invazie a rinocerilor, pentru că însăși realitatea îl depășește, nu-și poate explica atitudinea atâtor bărbați dornici să joace rolul unor animale pretins fioroase, mai mult conchide că s-a căutat un pretext de a izbucni, de către indivizii cu spirit de revoltă.

            Orice e aberant în urbe începe să fie imitat. Tot mai mulți oameni se comportă ca niște rinoceri, iar gestul doamnei Boeuf de a sări pe geam, pentru a-i face pe plac soțului așteptând-o jos în postura jucată de rinocer, de asemenea este copiat. Angajații editurii ies pe fereastră, sub supravegherea pompierilor chemați pentru a le masca fapta ca expresie a înclinației lor de a se revolta, de a produce un act insolit cel puțin o dată, au chef să se despartă de statutul lor oficial de lucrători onorabili, de formatori de opinie, într-un mod mai puțin incriminatoriu: cheamă pompierii din postura celor care sunt periclitați, nu neapărat că ar fi, ci pentru a se refula, a depăși o etichetă. Redevenirea de sine are loc în casă, la domiciliul fiecăruia.

            Ceea ce se putea interpreta despre protagoniști, în baza impresiei lăsate, este dat peste cap, întors la 180 de grade. Rolurile sunt inversate. Ceea ce în viziunea unuia era valabil, aici, la locul de muncă ori acasă, este inadecvat și viceversa. În momente de cumpănă, au reacționat diferit față de cum sunt ei în realitate, acum însă ambii devin circumspecți. Berenger este marcat de vina băutului, viciu pentru care a fost incriminat în discuția din piață, este și mai controlat în atitudine, pentru a nu-și agasa prietenul cu mărunte observații de context, cunoscându-i reacțiile anterioare, dar, spre surprinderea lui, tot ce i-a imputat amicul antagonic este acceptat și chiar însușit de către acesta, Jean vorbindu-i de parcă ar fi el, Berenger, cel de la terasa din piață. Când dialogul se acutizează, ei adoptă un ton echidistant, specific oamenilor de știință, naturalist Un indiciu al reconcilierii și al prudenței este faptul că nu-și mai recunosc unul altuia glasurile:

BERENGER (intrând): Bună, Jean.

JEAN (din pat): Cât e ceasul? Nu trebuia să fii la birou?

BERENGER: Ești încă-n pat? Nu ești la birou? Scuză-mă, poate te deranjez.

JEAN (tot cu spatele): Ciudat. Nu-ți recunosc vocea.

BERENGER: Nici eu nu-ţi recunosc vocea.

JEAN (tot cu spatele): Ia loc.

BERENGER: Ești bolnav? (Jean răspunde printr-un mormăit.) Am venit să-ți spun c-am fost un stupid să mă supăr pe tine dintr-o chestie ca aia.

JEAN: Ce chestie?

BERENGER: Păi… ieri…

JEAN: Ce ieri? Ieri, unde?

BERENGER: Ai uitat? Apropo de rinocer, de nenorocitul ăla de rinocer.

JEAN: Ce rinocer?

BERENGER: Rinocerul… sau, mă rog, nenorociții ăia de rinoceri de i-am văzut…

JEAN: Ah, da. mi-aduc aminte… dar cine ți-a spus că rinocerii sunt nenorociți?

BERENGER: Eh, vorba vine…

JEAN: Bine. Atunci să nu mai vorbim despre asta.

BERENGER: Ești foarte drăguț”.

            Seria de rinoceri de pe străzi reproduce la scară horror celebrele curse de tauri din Pamplona: „Berenger se repede la fereastră – aceasta este figurată pur și simplu printr-o ramă, cu fața la sală. E la capătul puterilor, gata să se prăbușească și abia reușește să-ngaime🙂 Doamne Dumnezeule, Doamne Dumnezeule! (Cu un mare efort încalecă fereastra, apoi trece și celălalt picior, e gata să sară, când se retrage înfricoșat: în aceeași clipă, prin fosa de orchestră defilează în mare viteză o mulțime de coarne de rinocer. Berenger se retrage iute și privește pe fereastră🙂 Alții! O turmă întreagă de rinoceri traversează strada! O armată de rinoceri coboară bulevardul! (Privește în toate părțile) Pe unde să ies? Pe unde să ies? Măcar dacă s-ar mulțumi să mărșăluiască doar prin mijlocul drumului! Dar văd că invadează și trotuarele! Pe unde să ies de-aici!”.

            Dezarmant de autentic, în condițiile actualei pandemii, devine al III-lea act. Încă o dată, se confirmă abilitatea marilor spirite, indiferent de perimetrul curentului literar căruia i s-au dedicat, de a imagina atât de realist probleme capitale, chiar biblice, precum apocalipsa. Eugen Ionescu pune în termeni absurzi ipoteza unei pandemii, dar încadrabili perfect în experiența societății moderne. Berenger trăiește spaima de a nu se transforma în animal, în urma contractării unui virus din piață. Când tușește, vrea asigurări de la Dudard, oaspetele său, că „a tușit ca un om” (și nu ca un rinocer), când are dureri de cap, întreabă dacă nu are cumva un cucui, semn că îi vor crește coarne de rinocer etc. Spaima transfigurării devine motiv de a consuma alcool în continuare, având impresia îndepărtării de problemă, prin întreținerea viciului, dar se liberează temporar de vina că bea fără motiv, acum îl deține și în fața lui însuși s-a reabilitat; își etalează numai plăcerea de a bea, în speranța de a nu fi interpretată dependență (de alcool), turnând liniștit, fără a se mai feri, coniac în pahar și lui Dudard:

DUDARD: …Dovedește-ți singur că ai voință. Uite, de exemplu, nu mai bea coniac… Asta o să te facă mai sigur pe gesturile dumitale.

BERENGER: Nu vrei să mă-nțelegi. Îți repet: asta mă scapă, mă ferește de un rău și mai mare. Este un risc calculat. Când nu vor mai exista epidemii, n-o să mai beau. Deja luasem această hotărâre înaintea evenimentelor de acum. Așa că o amân. Provizoriu”.

            Eugen Ionescu prezintă consecințele unei boli psihice, declanșate de o psihoză generală. Imaginea hiperbolică exterioară duce la magnitudinea eului interior (al unuia dintre martorii invaziei rinocerilor):

BERENGER: Migrenă? Să nu vorbim de migrenă. Nu mai vorbi de migrenă.

DUDARD: E și foarte normal să ai dureri de cap, după toate emoțiile prin care ai trecut

BERENGER: Îmi revin foarte greu.

DUDARD: Atunci nu-i nici o mirare că te doare capul.

BERENGER (fuge la oglindă și își scoate iarăși bandajul): Nimic… Știi, uite-așa începe.

DUDARD: Ce să-nceapă?

BERENGER: …Mi-e teamă să nu devin altcineva”.

            Prin atenția acordată amănuntelor minore, care sunt amplificate la maximum, precum ar fi sub lupă, drama Rinocerii se încadrează în suprarealism.

            Finalul consemnează imposibilitatea nunții dintre Berenger, constant terifiat de ideea singurătății, și Daisy, întrucât vederile lor asupra vieții nu coincid; de asemenea, pentru a ajunge la un asemenea pas major precum căsnicia, se împiedică ei înșiși în fapte insignifiante, dar care-i consumă și le insuflă ură mutuală.  

            Toate personajele piesei sunt atât de bine integrate lumii imaginate de autor, încât devine aproape imposibil a le găsi un echivalent în literatură. Cu toate acestea, Berenger aduce aminte, prin profilul psihologic, de alienații însingurați din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Jean, interlocutorul său preferat, exercită asupra lui o influență masivă și-l constrânge monstruos, nu prin interferență nemijlocită (de cele mai multe ori numai prin faptul că există, că s-a manifestat cândva extrem de antagonic), să se închidă în sine ca un apucat, până la implozia a tot ceea ce a strâns în el despre un eveniment aproximativ șocant.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *