M-ai fi urmat în satul meu. 
Pentru tine, 
cu zâmbetul pe buze, 
m-aș fi făcut de râs, 
cântându-ți fals, 
însă din suflet, 
sub nucul tânăr. 

Oh, Luminem, 
ce-am mai fi învățat împreună,
tolăniți în iarba înaltă!
M-ai fi sfătuit,
în șagă,
să nu mai visez la piramidele 
învechite: „Nu ai văzut?”, 
m-ai fi întrebat,
„opera lui Horatius 
este mai rezistentă decât stânca.
Deschide cartea și lecturează!
Alături, pe mine mă ai”.

Cum aș fi stat, 
întins pe burtă,
aș fi descifrat,
între firele de iarbă,
aventura alpinistă a unei gărgărițe,
cu aripile întinse în parfum vegetal. 

Mirosul de pământ 
pe mine însumi 
m-ar fi înviorat, 
ca pe lujer, 
seva-i descătușată.

(Va urma)