În pandemie, în urma unei discuții purtate cu directorul unei prestigioase reviste de cultură, a trebuit să scriu un articol despre influențele absurdului în literatura română. La sugestia interlocutorului meu telefonic, am citit romanele semnate de Dumitru Radu Popescu. Am început cu opera epică F. În fața mea, învia o lume inedită, la confluența dintre sat și oraș. De fapt, mediul era preponderent rural, dar harul prozatorului îl transforma atât de mult, încât, la finalul lecturii, nu aveai certitudinea că, dinaintea ochilor, s-a perindat viața într-un sat, precum în operelor lui Marin Preda sau Liviu Rebreanu, ci undeva în afara Terrei. Universul prezentat de Dumitru Radu Popescu depășește ambientul din Avatar, filmul cu atâta succes pe plan mondial. Stilul în care a scris este la fel de fervent și de captivant, ca în romanul Un veac de singurătate, capodopera lui Gabriel Garcia Marquez.

Din cauza șocului produs de pandemie (niciodată nu fusesem martorul unei asemenea nenorociri și nu mă gândeam, vreodată, în acest secol avansat, că ar fi posibil așa ceva), căutam scrieri diverse, inclusiv de-ale mele, în care aș fi putut identifica, fără tăgadă, o anticipare a unui asemenea eveniment nefast, ca pandemia). În romanul F, am găsit…

Vocea epică a lui Dumitru Radu Popescu este de neoprit.

(Va urma)

Dumitru Radu Popescu era un bărbat elegant, blând, cu sprâncene oarecum stufoase, albe. Avea ochii albaștri.

L-am condus la gară, cu mașina mea.

Nu mai rețin ce am discutat pe drum, dar, pe peron, înainte de a urca, mi-a mărturisit că este din satul Drinceni, de lângă Bălăcița, „localitatea în care v-ați născut dumneavoastră”. Nu știu de unde aflase că, într-adevăr, m-am născut în această localitate mehedințeană.

-Nu v-ați născut în județul Bihor? l-am întrebat, surprins.

-Ba da. Acolo, se aflau părinții mei cu serviciul, dar eu am copilărit în Drinceni.

(Va urma)

Acum mai bine de zece ani, am avut privilegiul de a mă întâlni cu scriitorul Dumitru Radu Popescu, la Craiova, cu ocazia manifestărilor anuale ale revistei „Scrisul Românesc”, organizate de către inimosul cercetător literar, profesorul Florea Firan.

Era o zi caldă de toamnă. Soarele strălucea imperturbabil pe cer. Probabil era în jurul orei unsprezece, dimineața. Pe Dumitru Radu Popescu l-am așteptat la recepție; era cazat la hotelul „Hanul Craiovița”. Până să coboare, am fost atras de un acvariu mare, în care înotau pești colorați. Mă postasem în dreptul acvariului, ca Iona, dar fără intenția de a-i pescui și încercam să descopăr ce bucurie le-ar putea străbate pe bietele vietăți acvatice – închise într-o cutie transparentă, de sticlă și obligate să înoate, de la un perete la altul, cu iluzia că au la dispoziție tot ceea ce merită.

Astfel de gânduri, aducătoare de păreri de rău, au încetat, când, în cele din urmă, scriitorul a coborât; era îmbrăcat într-un costum albastru. Față de dumnealui, aveam o reținere, din cauza informațiilor abundente din mass media, despre trecutul său glorios din perioada comunistă. Îl asemuiam cu o statuie, a cărei decorație principală ar fi fost propria-i operă. În plus, parcă auzeam, din nou, vuietul părinților care, pe vremuri, își așteptau copiii să iasă de la proba de limba și literatura română, treapta întâi: „Le-a picat Duios Anastasia trecea”, nuvelă mereu „susceptibilă” de a fi dată la astfel de examene.

Autorul acestei nuvele se afla dinaintea mea.

(Va urma)

Sper ca minunatele cercuri,
declanșate în lac, de piciorul tău alb, 
să se coacă în opera lui Mallarmé. 
Urmașii noștri vor regăsi cercurile rumene,
poleite de aurul pletelor tale, 
pe care le-ai desfăcut, din agrafe, 
dinaintea visării mele. 

Aș vrea să mă inviți la tine
și să nu mai sfârșești 
cu prezentările muzeului tău de suflet. 

Biblioteca albă din sufragerie
a strâns, în rafturi, cărțile care, 
prin țel, 
ți-au părut morale. 

Mai târziu, din volumele colecționate, 
ai lăsat să pornească, maiestuos, ca la paradă,
lungi șiruri despre prioritate. 

Mie, oaspetelui tău,
din perspectiva rațiunii reci,
semantica noțiunilor „obiectiv” și „prioritate”
mi s-a părut aceeași. 

Tu ai râs, 
ascunzându-ți fața în perdea
și ai pretextat că știi mai multe despre mine 
decât mama. 

Înspre mare, 
oastea de îngeri 
își pierdea aura în valurile albastre,
dusă, mai departe, în spinare, 
de către un delfin, cu sunete înalte. 

Tinerețea ta este un regn fără rigori.
Lasă-i tatălui vitreg grija luptei cu sabia 
și cu lancea ascuțită și învingător 
să se întoarcă, 
acoperit de sângele unui mare masacru. 
Tu cultivă artele materne, 
folosește-ți talentul pentru a sfărâma poarta,
în cursul unei cerți nocturne 
sau pentru a decora intrările cu o avalanșă de coroane festive. 
Pentru a finaliza, 
readună-i cântând pe îndrăgostiți. 
Vei avea mulțumire de lacrimi (de fericire, n.m.),
fără crimă de sânge. 

Luna și-a agățat pletele în crengi
și nu se mai poate mișca din loc. 
Peste ea, 
poate veni orice pericol
și orice vas cosmic. 
Până dimineața, 
va sta fixă,
ca bondarul,
prins cu boldul în insectar. 
Fața ei nu va mai zbura 
în alt colț din cer. 

Totuși, 
aburul respirației mele
o suflă din pom,
la un cot distanță de adineauri. 

Astfel, 
amintirea îmi poartă și mie sufletul,
înspre ardoarea unui sărut, 
din „Antichitate”. 

Câți oameni stau singuri,
în așteptarea dimineții, 
a cărei sublimă rază 
îi trece anul, 
ca peste o baltă?

Amintirea lor 
nici nu are în ce suflet să mai rămână,
fiindcă nu sunt ochi să-i privească
sau guri să le vorbească. 

Poate ei, 
oamenii solitari, 
uită cuvinte din limbă.

Mie, 
Doamne ferește!,
cel mai groază mi-ar fi 
să-mi pierd, 
în parte, 
vocabularul. 

Să nu ai cui să-i spui 
despre durerea de oase...
Pesemne,
iei calea spitalului, 
care îți va părea salvatoare, 
iar medicii, cu aripi albe,
acei îngeri umblând prin iarba verde 
și mereu fragedă a Edenului. 

Tensiunea poeziei mă fură din bagajele acestei vieți. 
Cu alte obiecte concurând la colorarea spațiului, 
cuiva, târziu, poate necesară pentru ras - 
voi fi o strălucită lamă, 
fixată într-un aparat cu grătar,
ca să mi se ascundă mai bine obrazul 
pe care-l curăț, în ale cărui riduri adânci,
îmi pierd speranțele. 
Firul stelar va cădea,
sub ascuțimea ideilor mele, 
într-o chiuvetă universală din cosmos. 

Sau poate voi fi prosopul,
de care să se șteargă de tristețe și de chin Dumnezeu.
Suferința divină lasă pete negre în om. 
La judecata de apoi, 
voi fi stors, 
până la a-mi pierde orice păcat, din țesătură. 

Este un fel de tensiune în mine, 
când scriu. 
Privesc în jur, 
să nu fiu racordat 
la vreo rețea de electricitate. 
Dacă se întrerupe curentul, 
nu mai pot vedea pagina, 
deși într-atât s-ar cuveni 
să fiu familiarizat cu propriile idei, 
încât ar fi adecvat 
să le aflu traseul, oricum. 

Te-ai mirat, 
în seara de septembrie: 
am venit la tine, 
printre atâția corbi, 
să te invit în oraș.

Ora opt apasă, în ceas, pe șapte. 

O talpă, 
străină de cultură, 
strivește coloana vertebrală 
a Binelui în lupta cu propriile-i erori
de mișcare. 

O, cârduri de frunze! 
Croncăniți în urma ciorilor? 

Răspunsul stă într-o carte: 
al treilea anotimp
întârzie explozia fagului în galben
și chemarea din altă zare.