Soarele a căzut în mare, 
pentru o baie sumară...
Diogene așteaptă 
să-l vadă reîntrupat
într-un demon,
pentru a avea și el, 
filosoful certat cu lumea, 
un interlocutor pe măsură. 
S-a săturat de incultură.

„Ținând în brațe mingea de foc, 
expediată de Jupiter,
în joacă, 
valurile albastre ar trebui 
să fie vapori” -
este o primă idee,
trecută pe nisip, 
cu un băț,
de către gânditor;
a doua apare imediat: 
„În locul valurilor, 
energia,
distribuită ca focul în comentarii, 
mi-a dispărut din trup, 
sub forma unei melancolii precare, 
s-a evaporat ca bobul de cristal, 
din mâna vrăjitoarelor”. 

„Of!” se aude bătrânul filosof, 
mormăind, stors de vigoare,
„am obosit,
călătorind cu mintea în trecutul 
plin de splendori.
Ziua de astăzi va ajunge, 
în curând, 
timp mort
și mă voi gândi, cu nostalgie, 
la momentele care au curs
ca mierea, dintr-un stup nevăzut,
fără a le fi luat în seamă”...
Din gura butoiului, 
se uită, 
zâmbind, 
la mare. 
Vede peștii în adânc, vopsiți
în roșu, de la amurg. 
Îl încântă schimbul de culoare. 
Bancurile gri ies roșiatice
din interferarea cu acelea 
marcate de nuanța apusului. 
„Așa-s gândurile! Se schimbă
unul pe altul, cât ai zice: 
Pește!”.
Hop! Într-adevăr, îi vine în minte
alt episod amar. 

(Va urma)