„Unde-s fulgii?” întrebam, 
nedumerit.
„Nu mă ridic din pat”, 
protestam, 
„decât dacă am pârtie 
curată în zare, 
să mă dau cu sania”.

„O, copile!”,
murmura mama, 
„un fior doarme 
în inima ta - 
atât a mai rămas 
din omătul, 
după care plângi, 
degeaba. 
Ridică obloanele sufletului 
și uită-te pe drum...
Țăranii se aud cântând:
vor trage prima brazdă 
cu plugul scos din șopron.
Cu ajutorul papei, 
adormit în capelă” -
aici, mama râdea -
„vor avea recolte bogate”. 

„Topitul zăpezii”,
îi răspundeam, de sub plapumă, 
somnoros, 
„mi-a luat ultimul an din copilărie. 
Înapoi,
în Edenul visător,
aș vrea să mă picteze iarna,
cu delicata-i mână de nea
și tu să mă iubești cu laptele grijii
de mamă. 
Ascultă-mă! Primăvara aceasta 
este vicleană
și ne duce înspre moarte.
Nu mă urc 
în carele ei pline de floare”.

„O, dragul meu,
hai să luăm micul-dejun
și mai vedem noi”. 

Of! Pe mama o ascultam.
Trecutul vremii,
pe când bucătura de pâine o înghițeam,
îmi dădea pe cap alt plan, 
al unui tânăr imberb, 
cum devenisem, 
pe nesimțite.