Duminică, i-am dat o felie de pâine cu pateu. Lângă el, pe nesimțite, s-a înființat, ca stâlp mofluz, mama lui, stufiș de alb, o taciturnă, precum bufnița înșiruită la taifas, dar bătrâna felină „nu a suflat”, câtă vreme puiul ei a mâncat. Mă așteptam să se încaiere pe bucată, dar nu... Am fost impresionat de atașamentul animal. (Va urma)
De câte ori ies în curte, mă împiedic de pisoiul micuț - aș vrea să-l numesc! Zărind ușa deschisă, vine la mine și-mi așteaptă mângâierea pe capu-i alb, pătat cu negru. Dacă îi dau sau nu mâncare, el umblă după mine, ca o părere albă, ascunsă în mieunaturi, deloc supărătoare. Tolănit în scaun, uitându-mă în gânduri despre univers, îl ignor, pe înserate, deși el sare pe trunchiul de cais, în acrobații de tigru mic. Să-l vezi alunecând pe coajă, nu-l crezi în stare să prindă creanga de mai sus, răsfrântă pe coama de țiglă a gardului, dar pisoiul are ușurință în salt și nu-și pierde cumpătul, când răsună vreun lătrat apropiat. (Va urma)
În agitația oarbă din peșteră, ursul i-a zgâriat... De frică, Eva aproape a ajuns abur - atât de mult se retrăsese în sine, din trupul scund, până la stadiul acelui duh, suflat de Dumnezeu peste lutul plămădit, în postava astrală. Pentru o clipă, în peșteră, trupul femeii a fost livid (intrase Eva în moarte clinică, pe ușa temei de urs), însă, pentru a doua oară, Adam nu putea fi deznădăjduit și însingurat, pe o planetă încă neumblată. Sufletul Evei călătorea înspre rai și a fost întrebat de îngerul păzitor dacă mai vrea să reintre în acel trup, care se zbătea pe pământ. -O, nu! Atât de ușor plutesc, din nou, peste nori! -Nu poți ieși din istorie! Domnul a strigat și de altă spaimă mai mare (decât aceea trăită în peșteră, jos), de frica de Dumnezeu, sufletul Evei s-a întors în pieptul ei înțepenit, pe care Adam, asudând tare, apăsa cu palmele, în speranța resuscitării consoartei - aveau o istorie de împărțit, aproape nouă sute de ani. Când Eva și-a revenit, ca dintr-un vis, fiindcă surâdea și era senină, ca o zi ruptă din rai, Adam a crezut că l-a apucat pe Dumnezeu de picior și a zbughit-o din peșteră, să cioplească un templu în stâncă. (Va urma)
Răstignit pe litere, Zeus își spunea în barbă vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” și ofta, gândindu-se la Prometeu, titanul milos, care dăruise oamenilor o copie a fulgerului din cer, focul pizmaș, talpă a iadului... De la acea poruncă nedreaptă (ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă și să îndure în ficat lovitura de oțel, a pliscului vulturului întunecat), a început puterea lui Zeus să scadă - ajunsese el, cel mai de temut dintre olimpieni, slab (ca fata de împărat, blestemată să fie bătrână mereu); jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu, care, din umbră, îl lăsase să conducă pământul, huma albastră din univers, dar numai până la prima eroare de viziune, această decizie de înfumurat, orbit de propria-i glorie. (Va urma)
-O, vin' la mine, tu! Ca tunetul, porunca spre mine coborî. -Iată că am sosit! Unde ești, Zeus, bătrâne filantrop? M-ai zărit atent la jocul felinelor și ce ți-ai spus în barbă? Ia să-l chem pe dânsul, cel din raza privirii mele, la raport... Ce vrei de la mine? Aștept să-mi spui! -Un dumicat aș vrea (îngăimă Zeus) de pâine neagră, să văd ce înseamnă hrana pentru voi, mă voi abate, pentru cât durează mestecatul, de la condiția mea de nemuritor, o voi ocoli, precum mireasa ajunge, încet, la caier, să-l toarcă - soacra i l-a aruncat în pat, ca să știe ce o așteaptă de acum, într-un veac. -Poftim, înghite! De azi, tu, Zeus, deprins cu potire aurite, îți vei scădea singur din eternitate, aproape două mii de ani! Șontâc-șontâc, de la dumicat, fiindcă senzația de foame te va înrobi, vei umbla prin aziluri și vei învăța despre senectute - ce hoț e timpul, care, în zile de aur, ne-o aduce!
În cartea lui Homer, ale cărei pagini erau deschise pe biroul din cer, Zeus tăcea, părând a fi o păpușă de cârpe. Uneori, mai tuna și el, dar fulgerul, acum, de abia mișca foile, care-l acopereau și-l înfundau pe olimpian într-o nimicnicie totală. Atât fulgerul strălucea - de la literele tipărite, pe care Zeus zăcea, până la foaia care le susținea, un etaj de bolboroseală astrală. (Va urma)
Posibilitatea existenței lumii se înscrisese în știința de carte, a lui Dumnezeu; toate operele nemuritoare, care aveau să fie cugetate, de la Vergiliu și Dante, la Eminescu și Gogol, tronau ca trofee (deja) pe masa Lui. Când Dumnezeu ofta profund, descleștând cosmosul din țâțâni, paginile capodoperelor se răsfirau și El, Voievodul cu barbă al genezelor (desăvârșirea creației aparține oamenilor), le cuprindea cu privirea, ca N. Iorga le citea, pe nerăsuflate și într-o clipă... Aceasta era în cer.
Inspirat de aducerea-aminte a lui Cupidon - stând sub măr, în paradis și ghicind cu săgeata inima oricui îi trecea prin apropiere, Adam a pregătit un arc, dintr-un ram și o piele de bivol, ucis de urs, pentru hrană. Câteodată, Cupidon îl țintea și pe Dumnezeu, cu amor pentru cosmos și chiar pentru om, creația Lui centrală. Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima cu o nestinsă iubire. Dintre zei, Cupidon rămăsese pe afară, scos din istorie, ca din oală - de către Dumnezeu. Ceilalți, în frunte cu Zeus, stăteau cuminți, împietriți în Iliada lui Homer, cartea de căpătâi, fiindcă în pagini li se mai găsise loc.
După visul paradisiac, despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, fiindcă nu exista noțiunea de „timp”, Adam și Eva s-au trezit în culcușul din peșteră, al unui urs. „Mor! Mor! Mor!” ursul se auzea - dacă ar fi tradus mormăitul, cei doi oameni și-ar fi dat seama că este prevestitor asupra unei stări pe care nu o știau, moartea care-i ocolise în rai, de frica lui Dumnezeu. Nici senzația de pericol nu o cunoșteau, dar, acum, în prima zi pe pământ, acoperiți de frunze de platan, se confruntau cu vibrația negativă a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. Adam i-a pus gând rău ursului care nu mai zărise niciodată siluete umane și nările-i mari, cât ușa de la rai, nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, ursul nu-i băga în seamă, dar, în agitația oarbă din peșteră, i-a zgâriat. Adam, instant, a pălit (înviaseră emoțiile fricii și ale feririi de inamic). (Va urma)