„Prea bine!”, 
el spune
și dă mai departe 
o pagină de carte,
zărește, în rânduri, 
diverse personaje. 

În balcon, 
picior peste picior, 
deși are chef să răspundă,
la întrebarea gazdei - 
agreează priveliștea?,
el tace. 

Cafeaua e vinovată, 
amăreala i-a înțepenit limba
în muțenie. 

În biserici, 
aproape de prânz, 
vin sfinții să cânte. 

 

Din coșul cerului, 
melancolia a aruncat luna în barcă. 
Aici, îmbrățișați, 
doi îndrăgostiți își rezumau dialogul, 
atenți să nu provină,
din vorbe,
despărțirea. 

Luna aprilie coincidea cu adolescența, 
vârsta care-i ținea pe cei doi tineri 
reflectați în cupele unor petrecăreți 
de pe mal. 

Domnișoara a simțit, 
în mângâierea băiatului, 
inocență; firesc, s-a întrebat:
asupra sânilor ei triști,
ce mâini vor triumfa? 

Jucam Popa prostu cu Mitică și Ioana, 
când eram certat cu ei, 
mă aruncam pe prispă,
ca pe bidiviu
și, după cum văzusem în filmele americane, 
trăgeam cu pistolul jucărie înspre grădină, 
unde s-ar fi ascuns indienii, 
sau înspre văzduh, 
în norii purtând diverse personaje
ale imaginației mele...

Aveam o tricicletă albastră, 
de lemn,
care s-a defectat 
destul de repede. 
Mai de folos mi-a fost ulterior, 
pe post de volan; o mutasem 
sub șopronul vechii bucătării
și învârteam la o roată - 
șofatul fictiv devenise 
pasiunea mea. 
Gura îmi duduia ca un motor 
și luam niște curbe scârțâite,
astfel încât animalele de prin ogradă 
și de prin cosmos 
fugeau speriate. 

Până acum, 
nu am învățat limba păsărilor, 
deși, în copilărie, 
pentru a scăpa de bătăile promise de mama,
pentru vreo prostie a vremii, 
pe care o voi fi făcut, 
încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, 
ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, 
să-mi acorde, spre deghizare, 
pene și mărgele, 
ca în povestea sadoveniană, 
despre pițigoi. 

Aș fi fost cel mai mare dintre curcani,
dețineam tehnici de luptă
și, dacă le-aș fi aplicat, 
le-aș fi importat în regnul lor,
iar curcanii ar fi trăit războaie interne...

Când m-au văzut că deschid poarta 
de la țarc, 
m-au respins,
opunându-mi pieptul lor înfoiat, 
mărgelele în șiruri 
li s-au înroșit ca fierul topit, 
mult zgomot în ogradă s-a iscat, 
mama, desigur, s-a alarmat
și la mine, 
pui de curcă plouat, 
în fugă a venit, zâmbind...
În brațe, m-a luat. 

Un car de brebenei 
se răsturnase în cale-mi. 
Și mi-am zărit vecina, 
desigur, mult mai mare, 
cum se ridica pe vârfuri, 
să fie sărutată  
de iubitul cârlionțat, 
cu nume de împărat, Constantin, 
sau de pisic nemângâiat, 
Costică. 
E! Acum, era împărat,
descins, fără suită, 
în luncă. 

Fumul dinspre sat
era îngândurarea bătrânelor
din porți, 
legată de o cometă, 
ce-și tremurase coama
pe cer, în noaptea marcată 
de oftat. 

Un fum de la case
ca deget îmi arată 
în spate, unde-s dealuri, 
tractoare la arat. 

Pământu’, întors cu plugul,
e floarea neagră a zării.
Din pasărea în zbor, 
doar umbra a rămas. 

Departe, în spitalul din colț,
un copil
își plimbă jucăria,
total nestingherit, 
pe macat. 

Pe coridor, 
domn doctor, 
cu analiza în mână, 
își pune ochelarii,
pentru a vedea ce spune, 
în salon, 
bolnavilor stresați. 

Un vânt puternic suflă,
fereastra se închide...
Perspectiva însăși 
o ghemuiesc în vers,
pentru că, altfel, 
vremea o duce mai departe, 
irecuperabilă și vie,
în diacronie.

Azi, 
ți-am dus dorul. 

Cuvintele mele, 
scrise în durere, 
au rezidat în foaie 
ca niște stâlpi cosmici, 
în așteptarea stelei. 

O, încotro te-au îndreptat pașii? 
Apollinaire te-ar fi urmat pe străzile Parisului, 
ducă-se mai departe Sena, 
ar fi spus, 
și în spate să-și lase ecourile, 
măcar pe ele pot să le ajung!

Plăpândă consolare!

Dar piară-mi gândurile toate!
Astăzi, 
îți cer mâna. 
A mai formulat aceasta cineva? 

Apele se clatină în albii,
cară, de ieri, 
mai multe frunze la vale...

Mâna toamnei 
a scuturat 
pomii de pe maluri. 

Pe bancă, 
doi tineri decupează 
un dovleac.