Poetul neomodernist trebuie să fi râvnit a fi ascultat șușotelile dintre Romeo și Julieta, pe care le-ar fi transcris, ulterior lui Shakespeare, însă cu mai mult realism. De aceea, și-a asumat găzduirea, în propriul corp, a ansamblului medieval, parvenit, din trecut, ca un fum care i-a invadat sistemul vascular: spera să fi pândit, în taină, pe alți îndrăgostiți, despre care a mai auzit... Astfel, cotropit de Evul Mediu, care a fost învins în afară, prin dispariția Inchiziției și a altor zimți, poetul a resimțit vitregia trupului față de sufletul pe care nu-l mai îndura, decât în norme a se manifesta, deloc zvâcniri moderniste, întrucât rugurile, scăpărând pe sub piele, erau gata a le înghiți, precum sihastrul, bucățile de pâine, în postul negru. (Va urma)
Toate articolele scrise de jonescus
Pastel interiorizat
Narcisele galbene oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Mâna gospodinei culege, în grabă, o mână de narcise, punându-le în vaza cu apă. La o privire mai atentă, m-ar zări, ca în ramă, înfundat în polen, alături de fiicele ei, care se uită la mine, din corolele vecine, peste petale.
Evul Mediu
Evul Mediu, atât de hulit pentru oamenii Inchiziției umblând ca turbați prin orașe, pentru a scoate din case, pe suspecții de erezii - rugurile duduiau sălbatice în piețele publice - , s-a refugiat în clădirile care ne-au rămas, ca un hoț rușinat să afle a se fi înșelat, în toate privințele. Cei care l-au ucis pe Giordano Bruno nu aveau curajul de a se uita, prin lunetă, la cosmos. Pentru ei, pământul era centrul grației divine, era destul că bazilicile se învârtesc după soare. În spatele albastrului cer, ei vedeau mâna lui Dumnezeu. La începuturi, Adam și Tatăl ceresc își atingeau degetul arătător, ca în fresca lui Michelangelo. Concepția nouă, a soarelui mutat în centru (heliocentrism), le-a părut diabolică și au combătut-o brutal, cu autoritatea statului papal. Nichita Stănescu a asimilat climatul care permitea trubadurului să cânte la poarta castelelor ori sub balconul împovărat de raza grea a lunii. (Va urma)
Peisaj interiorizat (3)
Narcisele oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Poteca leagă impulsul, de a mă sălta ca aburul din tristețe, de propria lui concretizare, roua, pe care zeița o așază pe flori. Eu însumi mă răsfrâng în corole și mi-e tare drag!
Peisaj interiorizat (2)
Narcisele albe oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Cele galbene sunt ca niște sori vegetali, care luminează traseul albinelor, ieșite cu noaptea în cap, la cules de nectar. O! și porumbelul ciugulește, înfometat, firimituri din curte. Poteca leagă impulsul, de a mă sălta ca aburul din tristețe, de propria lui concretizare, dar zeița Aurora mi-a luat-o înainte și toarnă, din ulcica de lut, roua peste flori. anume pe mine, cel de abur, izbit cu fruntea de pragul rece al aerului matinal. Eu însumi mă văd, răsfrânt ca melancolia, în atâtea corole.
Peisaj interiorizat
Narcisele galbene oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Poteca leagă impulsul, de a mă sălta ca aburul din tristețe, de propria lui concretizare, dar zeița Aurora mi-a luat-o înainte și toarnă, din ulcica de lut, rouă pe flori. Mâna gospodinei culege, în grabă, o mână de narcise, punându-le în vaza cu apă. La o privire mai atentă, m-ar zări, ca în ramă, înfundat în polen, alături de fiicele ei, care se uită la mine, din corolele vecine, peste petale.
Păianjenul (Variantă, 2)
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, i-a căzut în plasă conducătorul, de la care a luat, ca pe haină, mândria de a supune pe oricine îi taie calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i instala un bec, în spatele retinelor și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe proiecții fine. Pelicula a reieșit, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Păianjenul (Variantă)
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, a mușcat de piept pe conducător; din sângele acestuia, a luat mândria de a supune pe oricine îi străbate calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i instala un bec, în spatele retinelor și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe proiecții fine. Pelicula a reieșit, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Păianjenul
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, a mușcat de piept pe conducător; din sângele acestuia, a luat mândria de a supune pe oricine îi străbate calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i reprezenta nutrirea oricărei idei, pe ecran (de a-i instala un bec, în spatele creierului și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe gânduri negre). Pelicula a reieșit, la proiectare, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Paralelă între Iona biblicul și Iona, personajul sorescian
Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, este rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin, prestabilit și ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.
Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghițit de un pește. Interiorul peștelui e de fapt egoismul lui Iona.
Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.
În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Relația om – Dumnezeu, în ambele planuri, real și spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse. Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana – de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.
Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităților personale în acest domeniu. Dar nu se gândește și la instinctul de libertate al peștilor. Uriașul pește apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor pești prinși. Gestul de a aduce lângă el „un mic acvariu în care dau vesel din coadă câțiva pești” mimează dorința libertății de a reuși ca pescar. Dacă nu pescuiește, redevine singur, captivul unui monolog.
O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peștele din spatele lui. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în fața unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea e a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus.