Hotărât să mă despart de mine însumi, 
de acela gravitând 
pe orbita utopiei, 
m-am imaginat într-o condiție nouă, 
de la al cărei punct înainte, 
nimic nu mai bătea cu problemele curente, 
de existență răstignită pe stinghiile rutinei, 
în aceeași obsesie, 
a dependenței fericirii mele
de zâmbetul Afroditei.  

Tristețile care bat dinspre lucruri,
anunțând toamna,  
reușesc să preschimbe  
în galben
culoarea orizontului. 

Pomul a dat drumul unei păsări, 
de la piept. 
A trăit iluzia 
că va zbura, odată cu ea. 
Pare că înainte ar fi murmurat:
„Am aripi!”.
O parte dintre frunze s-a revoltat,
amenințând cu plonjonul pe alei: 
„Să nu creadă pomul nostru adierilor!”
- au pretextat. Altă parte (galbenă)
s-a pierdut pe calea ideii 
că poate umbla pe străzi, 
braț la braț, 
cu persoanele 
și a aterizat pe o pălărie de paie, 
care a scuturat-o în odaie.    

Îndrăgostiții au uitat, 
în discuțiile lor, 
luna aprinsă, până când 
aceasta a ars. 
Fumul a înnegrit trandafirii 
din brațele mele. 

Apostolul dă toga
unui copil, să o primească drept premiu,
pentru întreaga lui inocență. 

Cerul își ține,
închisă în avioane, 
amiaza. 

Vântul serii a zburat peste pajiște
și a furat fărâma de fluturi,
pe care a proiectat-o în odaie, 
pe când priveam fotografia miresei 
din ramă. 

Pomul ronțăia 
din pământul cu multe ruine antice,
pentru a-și întări scoarța, 
pentru eternitate. 
O bucurie nevăzută vibra în seve, 
întrucât săgețile timpului 
se rupeau în trunchi. 

Pomul și-a tras acoperiș de vrăbii 
pe creanga tinzând să migreze în lună, 
doar l-ar menține în loc, 
în mod perpetuu, 
deși povestea dinainte a fructului 
se putea afla din bumbi, 
dar, pe scoarță, urcau amintiri, 
purtate, în spate, de gângănii.

Caesar și-a rezemat fruntea pe o masă,
în cortul de campanie, 
și gândurile-i de piatră au străbătut epocile.  

Pe cărările din lan, 
merge luna, în baston, 
întrebată de gospodar: 
-Nu ești sătulă să privești porumbul copt, 
care așteaptă mâinile culegătorului  
să-l scoată din păpușoi,
mâine, începând cu zorile, 
până în seară? 
-Eu am întârziat în lan, 
tot pentru tine, 
ca să te văd 
și tu ai mereu ceva de reproșat!

Te sărut acum destul de mult, 
pentru nu a avea, mai târziu, impresia
că ar mai fi fost loc pentru vreo mângâiere,
în clipele întâlnirii. 

Orice revedere a noastră
are o parte întunecată pentru tine, 
pe care încă nu o știu; o stăpânești 
cu istețul tău gând,
însă inima îți suferă atât de intens!
Bătaia ei dureroasă 
iese ca o toartă de goarnă, 
spunând urechilor (care aud)
tristețea înfundată, ca într-un sac, 
în adânc...

Hai! în poiană, 
să ne învârtim 
pe lângă femeile care 
au ales, astăzi, să coasă. 
Am haină, 
ieri achiziționată, 
și vreau să vezi cum îmi stă.

Tămâioarele s-au înșirat...
Se plimbă, din floare în floare,
albina, până la ceasul cel mai întârziat. 
  

Transpir, mergând pe stradă.
Soarele nu mai are nicio însemnătate pentru mine, 
pentru că m-a prins oboseala. 

Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor 
s-a topit, odată cu zăpada. 

Strig la poartă, după un coleg de clasă.
Ca niște bănuți de aur
zornăie glasul gâștelor. 

-Hai să dansăm! aud o fetiță, 
ieșită, pe poarta deschisă, în stradă. 
Ca o petală îmi tremură în mână. 

Cu surda-i ureche, lipită de ață,
un ac de cusut zăcea, 
aproape neștiut, 
într-un ochi de apă. 
Și-a făcut apariția, 
la geamul de la mansardă,
un băiețaș, al cărui degetar 
sclipea în soare,  
în timp ce o mâță, pe burlan, 
își executa numărul de acrobație,
cu mare înverșunare. 

Totdeauna, în sat,
m-a încântat noaptea de vară. 
Așezat pe scaunul de aluminiu, 
cu pânză de husă, 
mă uitam la pomii în care nicio frunză 
nu fremăta 
și la umilele găini urcând, 
una câte una, 
pe ramurile prunului.
Acolo, tata proptise, de trunchiul bătrân,
scări ușoare de nuiele.

Când vedeam frunzele cum stau 
atât de țepene în creangă, 
mă gândeam la pastelul de vară 
al lui I. H. Rădulescu și mă uimeam 
de cât de mare dreptate avea poetul!
În aer, nimic nu se mișca, 
doar sufletul în oameni mai palpita. 

O, printre pomii care nu au înverzit, 
pândiți, în starea lor, de frigul 
încă prezent, 
o pasăre își face veacul. 
Cuișoarele pătrund mai adânc în garduri, 
vine în patentul ager, 
mânuit de gospodari, 
vibrația de la avântul, 
trezit în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rândul ei, cuprinsă în brațe 
de propriu-i zbor și dusă peste arii. 
Am legat o privire de piciorușele ei, 
ca să-mi arunc ochii peste pământul,
bătut, în februarie, de parii mucenicilor
și văpăile cum se aud urcând!

Iarna întreagă, 
un coș de lumini a stat îngropat în țărână, 
veghind la rădăcinile pomilor - 
să nu fie înghețate de zăpadă. 

Ies țăranii să măsoare la pas 
hectarul pe care-l au de lucrat.
Inima le este veselă. 
Mergeau, în ritm interior, 
peste coline, 
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat, 
cum rămâne o linie pe copertă, 
de la șifonare. 

Caii dau din picioare în sat. 
Lângă ei, flăcăii spun vorbe, 
cu mâinile prinse în căpăstru.   

Sateliții merg molcom pe boltă. 
Îi urmăresc, uimit, din curte. 
Aștept ca, în locul lor, 
să apară un ochi de înger solitar. 

Spre seară, pasărea se întoarce la cuib
și îmi aduce, din depărtare, 
priveliștea de mai sus, 
înscrisă, în creierul ei abil, 
ca pe mucava, tușa creionului chimic.