Bărbatul sparge lemne.
Sunetele se pierd 
în vata din urechea babei. 

La ugerele de aur
ale zilei,
sug aburi calzi de ied.  

Citindu-i piesele, 
constat prezența lui, 
care îmi dă un brânci nobil, 
cu vârful degetelor, 
de pe scaun
și mă abate, de la cele zilnice, 
spre lumea Evului Mediu. 
O, Shakespeare, 
ce simplu scrii 
și profund, totodată!
Ai lângă tine un înger căutând 
lemne care să dea măsura dragostei
în flacără. 

Ce poteci ar fi traversat marea, 
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai, 
lăcuit de soartă, 
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, 
ca să ajungă în uriașa ei albie? 
Eforturile acestea le-ar fi făcut 
numai și pentru a susține vaporul 
și de a forța mintea omului să zboare 
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând, 
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul. 
Bătrânețea i-a stricat suplețea 
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirile lumii, 
mai oprește marea, în străfunduri, 
câte un om, 
să-l întrebe despre saltul, înspre pridvor, 
al maionezei, din castronul vecinei, 
pe când mărul nu a putut sări
din gâtul lui Adam... 

Ce poteci ar fi traversat marea, 
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai, 
lăcuit de soartă, 
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, 
ca să ajungă în uriașa ei albie? 
Eforturile acestea le-ar fi făcut 
numai și pentru a susține vaporul 
și de a forța mintea omului să zboare 
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând, 
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul. 
Bătrânețea i-a stricat suplețea 
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirea lumii, 
mai oprește marea, în străfunduri, 
câte un om, să-l întrebe de vorbă... 
A strâns chiar sute de trupuri, 
a căror gură și-a isprăvit vocabularul 
în lupta cu valul. A mai adunat și corăbii,
să-și culce pe scândura lor capul.

Orice mișcare a mâinii este destinația unui imbold
al inimii, surprinsă în iubire. 
Numai după căderea omului în somn, 
imboldul revine în brațe, 
cu dorul de a se exterioriza,
al inimii frânte ca pâinea.

Opresc apă în găleata calului. 
Nu mai e curent electric. 
Pompa de la fântână, evident, stă. 
Tata: „Vreau să dau apă calului 
și nu mai merge pompa”. 
-I-am oprit eu în găleata roșie. 
Tata: „Am vărsat-o. Voiam să-i dau apă proaspătă”. 
-Și i-ai dat!

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.

Cei care pretind moderație în preocupări,
în speranța platitudinii în restrângeri suave,
nu au voință de atitudine contrară,
pe scena discuției. 

Într-un simpozion, 
din impresia propriei confruntări 
cu vii dedublări,
ne vom relaxa abil în spațiul condiției
de spectator. 
Înțelepciunea survine 
în substratul chemării de sine. 
Cei care trag de mine să afle adevărul 
vor rupe un pic din mască. 

Avem pe umeri coșuri de nuiele.
Ca să ne fie mai ușor până la căruță, 
ne mințim că purtăm mireasmă de struguri copți. 

În marginea viei, 
cucii sar, 
din cântec în cântec, pe ton de mirare.