„Aici înnoptăm!” a decis Eva. 
„Unde?” s-a asigurat Adam 
că nu i s-a părut ceea ce a auzit - 
era prima întrebare fatică de pe pământ;
dacă de față ar fi fost un scrib,
adus din viitor, în car, 
de către Dumnezeu, 
cu siguranță ar fi notat: „Ubi?”. 

Fiindcă istoria se grăbea -
era o așezare iute a lucrurilor,
dinaintea cuplului primordial - , 
dinozaurul s-a făcut, dintr-odată, schelet. 
„Aici!” Eva a repetat 
și s-a întins ca un gând în fostul cap de animal. 
„Fugi de acilea!” a îndemnat-o Adam, 
pe un ton popular. 
„Dragă”, femeia a continuat, 
„eu adorm, în curând,  
de obosită ce sunt.
Uite! avem și obloane” - a mai afirmat, 
arătând cu mâna înspre colții dinozaurului, 
căruia, nu se știe prin ce efort surprinzător, 
i-a închis gura. 
S-a auzit un clămpănit, 
când dinte pe dinte a căzut. 
Adam a înlemnit. Din exterior, 
i s-a părut că dintele, cât un munte, 
s-a prăvălit peste Eva, 
însă era numai o iluzie, 
cum vor mai fi. 

(Va urma)

„Adam!” -  Dumnezeu a tunat - 
„ești la etapa sustragerii din cer 
și vorbele tale 
încă au tăria de a deveni realitate.
Nu Mă gândisem a te împovăra atât de mult, 
dar... De azi, vei depinde zilnic de hrană
și tot la Mine te vei ruga, pentru a ți-o favoriza:
Pâinea noastră cea de toate zilele 
Dă-ne-o nouă, astăzi!”. 

Lui Dumnezeu nu-I picase bine expresia lui Adam 
(referitoare la îngerii Lui, 
pe care Dumnezeu îi aranjase, pe nepusă masă, 
în diferite posturi de pază a Edenului): 
„Ca pe o masă”, 
deși continuarea, 
„bogat spirituală”,
depărta semnificația 
de sensul profan. 
Doamne! Doamne! striga Adam în van, 
ajuns în derivă.
Dumnezeu nu se mai auzea...

„Bărbate”, 
i-a răspuns Eva, din apropiere, 
„hai să ne vedem de drumul nostru,
fiindcă în cer, nu mai purcedem 
decât dacă ne transformăm firea, 
nu ai priceput?”.

Semnul că femeia afirma adevărul 
a apărut imediat, 
când s-a împiedicat de hoitul 
unui dinozaur, pe jumătate îngropat 
în pământul nămolos. 

(Va urma)

Cuvintele să creadă ceea ce exprimă...
„Calul aleargă”: literele să capete copite, 
spinare, nări, aburi de la gerul de afară, 
sprint. Ar fi enunțul bidiviul meu, 
care m-ar purta prin lume. În saltul 
peste acele prăpăstii sufletești
(în care dormitezi tu), 
te-ar umbri năzuința mea de a fi cu tine.
Ridul din frunte va ascunde oglindirea 
păsării din orizontul poruncii: 
Să zbori prin eforturile altuia!

Vânturile de sud au purtat vorbele fără succes (ale lui Circe, n.m.), 
împreună cu pânzele (corabiei lui Ulise, n.m.).
Circe a alergat la preocupările ei obișnuite.
Totuși, Amorul (iubirea ei pentru Ulise, n.m.) nu a fost atenuat de ele 
(de preocupările zilnice ale nimfei / vrăjitoarei Circe, n.m.). 
Așadar, tu, cel care cauți ajutorul din cartea mea,
înlătură credința în farmece și în descântece. 
Dacă te va reține în Roma cauza puternică a iubitei 
(dragostea pentru ea, n.m.),
acceptă ca sfatul meu să existe în Urbe (Roma, n.m.). 
Sfatul meu a fost cel mai bun salvator al inimii
care a rupt lanțurile ce rănesc și a pus, de asemenea,
capăt durerii: cartea mea a fost cea mai mare alinare. 
Tu, cel care ai învățat să iubești suferind ceea ce iubești
și ai vrea să fii fericit și nu poți, 
va trebui să fii învățat de către mine. 
Astfel, adesea, reînnoiește în minte (adu-ți mereu aminte, n.m.) 
faptele sceleratei copile 
și pune, dinaintea ochilor tăi, toate neajunsurile ei 
(toate defectele ei, n.m.).
(Va urma)

Circe, ai făcut totul, 
ca oaspetele șiret (Ulise, n.m.) să nu plece;
el a dat pânzele complete ale corabiei, 
unei fugi sigure.
Toate ai făcut ca focul sălbatic (iubirea, n.m.) să nu te ardă,
dar Amorul (Cupidon) de durată a stat într-o inimă nedorindu-l. 
Tu, Circe, putuseși să schimbi oamenii într-o mie de chipuri;
nu putuseși să schimbi legile sufletului tău. 
Chiar ai spus aceste cuvinte lui Ulise, 
când el dorea să plece: 
„Eu nu te mai rog, ceea ce mai înainte, 
îmi amintesc, 
obișnuiam să sper,
ca tu să fii soțul meu. Și, totuși, mi se părea 
că sunt demnă de a fi soția ta, 
pentru că sunt fiica marelui Soare.
Te rog să nu te grăbești: cer timp, 
pentru încă un joc...
Ce aș putea să te rog, prin jurămintele mele, 
să-mi dăruiești mai puțin?
Și vezi valurile mării frământate și ea însăși, 
marea, trebuie să se teamă: 
în curând, vântul va fi mai bun pentru pânzele 
corabiei. 
Care este cauza fugii tale, Ulise? Nu se înalță 
o nouă Troia,
alt Rhesus nu-și cheamă prietenii la arme. 
Acest Amor, Pacea sunt aici. Sunt singură și rănită. 
Pământul viitor se află sub domeniul (decizia) tău”. 
Ea, Circe, vorbea, Ulise slobozea nava...

Părinte, 
se adresează Diogene aceluia care încearcă 
să vorbească despre zei și religie
oricui îi iese în cale, 
dar, adeseori, nimerind cu bâta în baltă, 
bănuiala ta este vinovată...
Când femeia a intrat în aulă, 
este adevărat: mă aflam singur 
și mă ridicasem să merg la atelierul de sticlărie, 
dar ea, surâzând, a deschis o discuție. 
Din vorbă în vorbă, bob cu bob, 
am ajuns la o cunoștință comună,
despre care aflasem că mințise despre mine.

Fac parte din tribunalul 
care acordă patalama pentru aspiranții 
la titlul de filosof al cetății. 
Bărbatul respectiv, 
cunoștința noastră comună,
a susținut, 
în fața altor membri de vază 
în societate, 
că din vina mea 
nu a putut obține calitatea de filosof
și a inventat o poveste, 
că a fost amicul meu, 
că ne-am fi certat și, de aici, 
animozitatea mea față de el,
ori adevărul - și eu port steagul cinstei - 
este următorul: 
pe distinsul bărbat l-am întâlnit 
o singură dată în viața mea, 
acum mai bine de trei decenii, 
pe când studiam. De atunci, 
nu l-am mai văzut niciodată.
Chiar mă întrebam dacă, într-adevăr, 
învață unde mi-a spus, 
la aceeași instituție cu mine.
Când s-a văzut respins, 
m-a căutat, sub auspiciile ficțiunii lui, 
dar i-am retezat elanul, 
cu varianta mea, cea reală, 
expusă anterior - 
că nu ne-am întâlnit, 
decât o singură dată etc.
și, oricum, eu susțin pe oameni, dacă pot, 
nu-i blochez.  

Când părintele a intrat în cancelarie, 
mă aflam la apogeul indignării, 
peroram pe seama „poveștii”,
cusute cu ață albă.

În sutana lui, 
părintele a bănuit, 
remarcându-mi verva, 
o simpatie pentru interlocutoare 
și, astăzi, o deconspiră tuturor. 

Dar, Doamne,
Adam a îngăimat, 
de ce nu ai scos din rădăcini 
pomul interzis
și pe mine să mă fi păstrat în rai,
în locul vegetalului - 
deja dobândisem cunoștința binelui 
și a răului; gura mea însăși 
ar fi fost un copac vorbitor.
Îngerii Tăi, 
secătuiți de învățăturile 
pe care le-au tot dezbătut, 
tolăniți în iarba verde și moale, 
la umbră dulce,
ar fi venit la mine; inspirat 
și adăpat de seva pomului,
le-aș fi perpetuat orizontul de cunoștințe,
de știință integrală.
Nici nu ar fi fost nevoie 
ca ei să-și abandoneze dialogul
din locul în care l-au început,
ca pe o masă, bogat spirituală,
puteam eu veni la ei 
și le-aș fi vorbit îndelung,
pe limba fiecăruia.
Deși aș fi fost singurul alergător prin Eden,
nu aș fi resimțit deloc oboseala,
față de ceea ce-mi pățesc picioarele, 
astăzi, aici, pe pământ. Aș fi fost fericit,
într-o odihnă veșnică.

Energia deplasării,
neîntreruptă în zborul către pomul
cunoașterii,
i-ar fi făcut pe îngeri mai oameni decât mine,
lumina conservată - le-aș fi luat drumurile din picioare, 
Doamne! - 
i-ar fi umflat și înălțat, 
ca pe baloane.
Niște îngeri grași...
De aceea, m-ai sacrificat pe mine,
pentru a rămâne îngerii Tăi supli și vivace? 

Părinte, 
se adresează Diogene aceluia care încearcă 
să vorbească despre zei și religie
oricui îi iese în cale, 
dar, adeseori, nimerind cu bâta în baltă, 
bănuiala ta este vinovată...
Când femeia a intrat în aulă, 
este adevărat: mă aflam singur 
și mă ridicasem să merg la atelierul de sticlărie, 
dar ea, surâzând, a deschis o discuție. 
Din vorbă în vorbă, bob cu bob, 
am ajuns la o cunoștință comună,
despre care aflasem că mințise despre mine.
(Va urma)

Această cale a farmecelor (vrăjilor) este veche; 
Apollo al nostru arată o forță nevătămată de vreun vers sacru (descântec).
Eu (fiind) conducător: stihia nu va fi îndemnată să iasă din mormânt,
iar bătrâna (vrăjitoarea, n.m.) nu va crăpa celui infam (ei, n.m.) pământul
(dinainte-i, n.m.), printr-o rostire, 
nici nu va trece (prin descântec, n.m.) semănătura dintr-o holdă, într-alta,
nici nu va face să pălească, pe dată și pe neprevăzute, în umbră stinsă, cercul lui Phoebus. 
Când cetatea respinge războiul, 
dar magistrații aleși votează pentru acest război, 
o să aibă atmosfera unei vieți și a unei morți violente. 

După obicei, luna este purtată de cai de zăpadă.
Nici inimile nu depun iubirile descântate,
nici Amor (Cupidon) învinsul nu va fugi de via pucioasă (de sulf, n.m.).

Ce ți-au ajutat buruienile pământului, 
când ai fi dorit, Colchos, să rămâi acasă, în patrie?
Ce ți-au ajutat, Circe, plantele Perseidei?  

-Acum știu, 
a continuat Adam să grăiască lin, 
raiul este un relief fix, 
din al cărui sol, 
nu poți scoate un pom din rădăcini. 
Bogățiile încântătoare 
formează un tot indestructibil și imuabil,
pe care, pesemne, l-ai aflat așa, 
în toată splendoarea lui albă, 
când veșniciei i Te-ai sustras, 
într-un atotcuprinzător și mai mare. 
Veșnicia dilatată erai Tu, Doamne,
iar când ai vorbit,  
gura Ta a căpătat contur;
după sfânta vibrație a logosului,
strălucirea, 
care Te alcătuiește, 
a venit, 
tiptil-tiptil, 
din vastul amorf 
și Te-a așezat, 
ca pe tron, 
într-o configurație, 
asemănătoare cu a mea: 
„Să facem om după chipul 
şi după asemănarea Noastră”...
(Va urma)