Cu amintirea vagă a șarpelui 
care, în Eden, 
l-a împins, cu sfat mârșav,
înspre păcat, 
Adam a prins râma și a fixat-o în ac. 
Prin târâș, 
râma îi părea a fi un pui de drac,
lăsat de baltă, pe afară. 

Cu naivitatea aceluia care,
aterizat pe pământ,
trebuia să le ia pe toate 
de la capăt,
Adam așa a crezut: că.
înghițită de gura peștelui flămând, 
râma, 
copie mai mică a șarpelui viclean,
va duce păcatul în străfund - 
acolo, 
înnodat în firele bărbii de nisip a lacului, 
păcatul va mai răbufni,
la suprafață, 
dar el, omul de pe mal,
îi va strivi capul și-l va anula 
din propria-i existență,
nu se vor mai intersecta niciodată
pe traseu. 

La întâia naivitate, 
de a putea răsturna balta, 
cu susul în jos, 
prinzând de coadă peștele sprințar,
Adam a adăugat-o pe a doua, 
că va scăpa, definitiv, de păcat, 
aruncând în apă întruchiparea ispitei,
pe bietul nevertebrat.
(Va urma)