Cu surda-i ureche lipită de ață,

acul zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă.

Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă,

un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare,

ca motanul pregătit să răstoarne

pacea din mers.

Băiețașul cârpea de zor la o haină,

a lui sau a altcuiva?

A lui? Dacă este așa,

tristețea îi era parteneră, în a locui atât de sus,

cât să fi luat luna, s-o fi smuls locului

și s-o fi așezat, cusătură imensă, pe bietu-i căpătâi.

A altcuiva? Atunci, face un pustiu de bine.

Dar gestul de a expedia acul pe geam –

de la ce stare provine?

Inițial, când am auzit acul pe caldarâm,

m-am simțit ca peștele în apă,

mă uitam în sus, de vreun pescar –

acesta pe scaun șezând (în meditație)

și pregătind momeală.

Trece-mă, viață, dintr-o stare într-alta,

dar fără să am cunoștință că ele mă urcă la cer.

Acolo, iubita mi-a arătat cu degetul

că ar fi îngeri. Și a avut dreptate.

De sus, de parcă orizontul ar fi fost despicat,

au venit spre mine aripi. În luciul lor,

pentru o clipă, ne-am întrezărit și noi împreună,

mirați că îngerii ne îndură imaginea,

netemându-se de afectarea sfințeniei lor.

Strig la poartă, după un coleg de clasă.

De pe cuibar,

sare o găină

și umbra ei s-a pitulat într-o… baltă,

în a cărei oglindă a mai nimerit și o gheată.

Pe cărările din lan,

merge luna în baston,

întrebată de gospodar:

-Nu ai obosit?

Nu te-ai săturat să privești porumbul copt,

care așteaptă mâinile culegătorului

să-l scoată din păpușoi,

mâine, începând cu zorile,

până în seară?

Caii dau din picioare în sat.

Lângă ei, țăranii spun vorbe,

cu mâinile prinse în căpăstru.

Îi urmăresc, uimit, din curte.

Sateliții merg molcom pe boltă.

Ies țăranii să măsoare din privire

pământul pe care îl au de lucrat.

Ca pe ram, pe inima lor s-a așezat pasărea

și a cântat.

Țăranii mergeau, în ritmul interior, peste coline,

în urma lor, pomii se înzestrau cu floare

și dunga de la orizont s-a luminat,

cum rămâne o linie

pe copertă, de la șifonare.

O, printre pomii

care încă nu au înverzit,

pândiți, în starea lor, de frigul prezent,

o pasăre își face veacul,

trudind și ea la realitatea clipei,

cu o bătaie, în plus, de aripi.

Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,

vine în chiserul ager,

mânuit de gospodari,

vibrația de la zborul,

deșteptat în văzduh, de foamea păsării

în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan

și dusă peste arii…

Am legat de piciorușele ei o privire și eu,

ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,

de parii mucenicilor.

O, văpăile – cum se aud urcând!

La o aruncătură de băț,

a stat, o iarnă întreagă, precum lava,

un coș de lumini,

veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.

Pasărea se întoarce la cuib, în seară,

aducându-mi, din depărtare,

priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,

ca pe mucava, tușa creionului chimic.

Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor

s-a topit, odată cu zăpada.

Întind mâinile în aer

și mă agăț de soare.

Indiferent, pe glob,

de unde ai fi privit în acel moment,

m-ai fi văzut pe mine, atașat discului solar

și atâta umbră, de la mine,

s-ar fi extins peste câmpuri

și peste șaua unui cal năzdrăvan.

Ca un Făt-Frumos aș fi aterizat în odaia ta,

cu bucăți de soare, pentru tine, în dar,

ca bijuterii fundamentale.

Aș fi revenit pe planetă,

cu un atribut de a privi, ca soarele

peste o seamă de lucruri,

a căror slabă vibrație se deplasa pe caldarâm ca melcul

și m-aș fi rostogolit în geamul tău,

în fiecare seară,

ca o mână de raze,

pe când m-aș fi aflat cu treabă, nu departe.

Luna stă în cer

și ochii ei sunt eu,

veghind asupra vieții tale,

în această oră.

De ce vremea nu a avut habar de noi,

când s-a decis să plece în cosmos?

Tu îți dezvoltai planurile de viață într-un loc,

eu, într-altul

și vremea în valuri se ducea,

fără a-i trece prin cap să ne apropie,

cum mie, când te-am zărit.

Vreau să văd toate clipele tale,

care au fost fără mine!

Este atât de vechi pământul

și atât de nou e cerul!

Mă gândesc la atâția strămoși,

de la anul 1500 înspre actualitate,

care au stat ca mine, sub cerul liber, în curte…

Intenționau să meargă în sat, la conducător

și să-și afirme părerea,

cât de greu îi apăsa imboldul de a-și apăra neamul?

Se pregăteau să reziste năvălitorilor

și din brațele acestora să-și recupereze avutul?

Inima lor ce bucurie purta?

Care-i mijlocul prin care se puteau apăra?

Se uitau la câinele din ogradă

și regretau că nu i-au dat să mănânce mai mult,

să aibă o nădejde acum în el,

precum vechiul roman din fresce, însoțit în dreapta

de un Cane Corso, pregătit să ia de ceafă dușmanul?

S-au adunat în poiană,

au pus cap la cap vreun plan de bătaie?

Dar dacă toate acestea nu s-au închegat,

cum au dat la fund umilința ulterioară atacului străin

și din ce motive și-au luat avântul

de a mai trăi și de a merge, a doua zi, la plug?

Ce mai însemna cina pentru strămoșii mei?

Mă uit pe bolta nopții.

Unde-i planeta aceea locuită de alții?

Au ei vântul acesta care mă răcorește în spate?

E pace și în alte grădini.

Un bec puternic stă aprins.

Aparate de zbor stau în cer și plănuiesc să vină încoace?

Le-aș trânti o scrisoare –

să rămână acolo unde sunt,

fiindcă pământul are neajunsuri.