La cules?

Desfoi porumbul și-l arunc în târnă. 
Soarele, sus, e-o mămăligă mare, 
în care mestecă mereu cineva.

Dumicat sunt eu pentru vreme, 
rupt din coasta lui Adam 
și a părinților mei, cu suflet vast. 

Întrezăresc în mine iubiri apăsătoare. 
Mă împovărează-n plus, față de muncă. 
Ascult glasul culegătorilor și încerc să joc, 
mișcat de coarda mea.  

Atât a fost și traiul harpiei, 
căzute dinainte-mi, 
din zborul zădărnicit de vânt, 
cât și-a mâncat mălaiul. 

Mai am, desigur, ani, dar trec în suferință.
Iubirea este ocolul cel mai vag, spre mine. 
Stau în gura timpului și aștept să fiu mestecat. 
Și n-am ce mai face.